Vicontele de Bragelonne - Volumul 3 - Alexandre Dumas
vol.3
I
PSIHOLOGIE REGALĂ
Regele intră în apartamentele sale cu un pas grăbit. Se prea poate că Ludovic al XlV-lea mergea atât de repede ca să nu se clatine. Ai fi zis că lăsa în urma lui vălul unui doliu misterios. Voioşia aceea pe care toată lumea o observase în mişcările lui la venirea sa în salonul DOAMNEI, şi de care toţi se bucuraseră, nimeni n-o adâncise poate în adevăratul ei sens; dar acum, această plecare atât de furtunoasă, acest chip atât de răvăşit, fiecare le înţelese, sau cel puţin crezu că le înţelege fără mare greutate. Cutezanţele DOAMNEI, glumele ei puţin cam aspre pentru o fire uşor de întărâtat, şi mai ales pentru o fire de rege, asemuirea, prea directă, fără îndoială, a acestui rege cu un om de rând – iată motivele pe care adunarea le dădea plecării atât de pripite şi atât de neaşteptate a lui Ludovic al XlV-lea.
DOAMNA, mai pătrunzătoare ca alţii, nu văzu nici ea totuşi altceva în purtarea monarhului. Şi se simţea mulţumită că lovise întrucâtva în amorul propriu al aceluia care, uitând atât de repede înţelegerea încheiată, părea că luase hotărârea să dispreţuiască, fără a se sinchisi de nimic, cele mai nobile şi mai ilustre cuceriri. Nu era tocmai lipsit de însemnătate pentru DOAMNA, în situaţia în care se găseau lucrurile, de a-l face pe rege să priceapă că era totuşi o deosebire între a iubi pe plan înalt şi a umbla după un amor oarecare, ca un cadet de provincie. Prin iubirile acestea mari, care-şi făceau simţite regalitatea şi atotputernicia, păstrându-şi într-o anumită măsură eticheta şi mândria, un rege nu numai că nu se cobora cu nimic, dar îşi câştiga chiar liniştea, apărarea, misterul şi respectul tuturor. Amorurile vulgare, dimpotrivă, îi aduceau, chiar şi din partea celor mai umili supuşi, clevetiri şi zâmbete de sarcasm; pierdea atunci din măreţia lui, socotită ca neputând da greş şi neputând fi ştirbită. Coborât în sfera măruntelor mizerii omeneşti, el se lovea acolo de biete furtuni lipsite de glorie. Într-un cuvânt, a face din regele-zeu un simplu muritor, atingându-l în inimă, sau chiar numai în obraz, ca pe cel din urmă dintre supuşii lui, însemna să aduci o lovitură îngrozitoare orgoliului ce stăpânea acest sânge clocotitor: Ludovic putea fi captivat mai degrabă prin amor propriu, decât prin iubire. DOAMNA îşi ticluise bine răzbunarea; şi, după cum am văzut, se şi răzbunase.
Să nu se creadă totuşi că DOAMNA era pradă pasiunilor oarbe ale eroinelor din evul mediu şi că privea lucrurile sub aspectul lor sumbru; DOAMNA, dimpotrivă, tânără, graţioasă, spirituală, cochetă, îndrăgostită mai mult din fantezie, din imaginaţie sau ambiţie, decât dintr-o pornire a inimii, DOAMNA, dimpotrivă, inaugura acea epocă de plăceri uşoare şi trecătoare ce se întinde pe parcursul celor o sută douăzeci de ani câţi se numără între jumătatea veacului al XVII-lea şi cele trei pătrimi ale veacului al XVIII-lea.
DOAMNA vedea, prin urmare, sau, mai bine zis, credea că vede lucrurile sub adevărata lor înfăţişare; ea ştia că regele, augustul ei cumnat, fusese cel dintâi care râsese de sărmana La Vallière şi că, după obiceiul lui, nu era de presupus că s-ar putea îndrăgosti vreodată de persoana de care avusese prilejul să râdă, fie chiar şi numai o singură clipă. Şi apoi nu era aici şi amorul propriu, acest demon şoptitor care joacă un rol atât de mare în comedia dramatică ce se numeşte viaţa unei femei? Amorul propriu care-i striga cu glas tare, în şoaptă, cu jumătate de voce, pe toate tonurile posibile, că nu se putea în nici un chip ca ea, prinţesă, tânără, frumoasă, bogată, să fie pusă alături de biata La Vallière, tot atât de tânără ca şi dânsa, e adevărat, dar nu atât de frumoasă şi, pe deasupra, cu desăvârşire săracă. Iar această părere a DOAMNEI nu trebuie să mire pe nimeni: se ştie doar că firile cele mai puternice sunt acelea care se măgulesc cel mai mult în comparaţiile pe care le fac între ele şi alţii, între alţii şi ele.
Vom fi poate întrebaţi ce urmărea DOAMNA prin acest atac atât de savant întocmit? Pentru ce atâtea forţe risipite, dacă nu era serios vorba să-l smulgă pe rege de lângă o inimă nouă în care el voia să se instaleze? Avea oare nevoie DOAMNA să-i dea o asemenea importanţă domnişoarei de La Vallière, câtă vreme nu se temea de ea? Nu, DOAMNA nu se temea de La Vallière, în lumina vederilor unui istoric care cunoaşte faptele şi ştie cum se înlănţuiesc ele în viitor sau cum s-au înlănţuit în trecut; DOAMNA nu era nici proroc, nici sibilă; ea nu putea să citească mai mult decât oricare altul în această teribilă şi fatală carte a viitorului, care închide în paginile ei cele mai tainice evenimentele cele mai serioase. Nu, DOAMNA voia pur şi simplu să-l pedepsească pe rege pentru că-i ascunsese înclinarea lui către o altă femeie; voia să-i dovedească în chip limpede că, dacă el folosea acest soi de arme ofensive, atunci ea, femeie de spirit şi de viţă, găsea fără doar şi poate în arsenalul imaginaţiei sale armele defensive în stare să ţină piept chiar atacurilor unui rege. Şi, pe urmă, mai voia să-i arate că, în acest gen de războaie, regii nu mai sunt regi sau, în tot cazul, că regii, luptând pentru propria lor piele, ca nişte oameni de rând, pot să-şi vadă coroanele căzând la cea dintâi lovitură primită; că, în sfârşit, dacă la început, bizuindu-se pe frumuseţea lui, sperase să fie adorat de toate femeile de la curtea sa, asta era o pretenţie pur omenească, îndrăzneaţă, jignitoare pentru unele femei situate mai sus decât altele, şi că lecţia, dată la timp acestui cap regal prea înalt şi prea mândru, nu va fi decât folositoare.
Iată, desigur, care erau gândurile DOAMNEI cu privire la rege. Ceea ce se întâmplase mai înainte rămânea în afara lor.
Aşadar, am văzut că ea acţionase asupra spiritului domnişoarelor sale de onoare şi pregătise în toate amănuntele comedia care tocmai se jucase.
Regele fu de-a dreptul uluit. De când scăpase de sub tutela domnului de Mazarin, era pentru întâia oară când se vedea iarăşi tratat ca un simplu om. O astfel de severitate, din partea supuşilor săi, i-ar fi dat prilejul să se împotrivească. În luptă, puterile cresc. Dar să se ia la harţă cu nişte femei, să fie încolţit de nişte biete provinciale venite de la Blois anume pentru asta, era culmea dezonoarei pentru un rege tânăr, plin de vanitatea pe care i-o stârneau deopotrivă şi însuşirile sale personale şi puterea regală.
Nu era nici o măsură de luat, nici mustrări, nici surghiun, nici a o face pe supăratul. A face pe supăratul ar fi însemnat să mărturisească singur că a fost atins, ca Hamlet, de o spadă cu vârful fără apărătoare – arma ridicolului. Să te prefaci supărat pe femei, ce umilire! Mai ales când aceste femei au la-ndemână râsul pentru a se răzbuna! O, dacă, în loc să lase totul pe seama femeilor, un curtean oarecare s-ar fi amestecat în această intrigă, cu câtă plăcere s-ar fi slujit Ludovic al XIV-lea de prilej pentru a-l arunca în Bastilia!
Dar şi aici mânia regelui se oprea în loc, învinsă de puterea judecăţii. Să ai o armată, închisoare, o putere aproape divină, şi să pui această atotputernicie în slujba unei mărunte dorinţe de răzbunare, iată ceva nedemn nu numai de un rege, dar chiar de un om. Trebuia deci să-şi mistuie în tăcere, pur şi simplu, ocara şi să-şi pună pe faţă masca blândeţii şi a bunăvoinţei. Trebuia să o trateze pe DOAMNA ca pe o prietenă. Ca pe o prietenă!... Şi de ce nu? Căci DOAMNA sau pusese la cale cele ce s-au întâmplat, sau întâmplările îi dăduseră apă la moară. Dacă ea era aceea care pusese la cale totul, o făcuse cu multă îndrăzneală, dar, la urma urmei, oare nu ăsta era rolul ei firesc? Cine se dusese s-o caute, în cele mai dulci momente al lunii sale de miere, pentru a-i şopti la ureche cuvinte de dragoste? Cine cutezase să înfrunte riscurile adulterului, mai mult chiar, ale incestului? Cine, retras în dosul omnipotenţei sale regale, îi spusese acestei tinere femei: "Nu te teme de nimic, iubeşte-l pe regele Franţei, el e mai presus de toţi, şi un gest al braţului său înarmat cu sceptru te va apăra împotriva tuturor, chiar împotriva remuşcărilor tale"? Deci tânăra Prinţesă se supusese acestui cuvânt regesc, cedase la acest glas ispititor, iar acum, după ce făcuse sacrificiul moral al onoarei sale, se vedea plătită pentru acest sacrificiu printr-o necredinţă cu atât mai umilitoare, cu cât avea drept pricină o femeie cu mult mai prejos decât aceea care la început se crezuse a fi iubită.