Inimi germane - Volumul 3 - Vânătorul de samuri - Karl May

Capitolul I - În iarmarocul din Verhne-Udinsk

În capitala siberiană de district Verhne-Udinsk au loc, de obicei, două iarmaroace faimoase; unul din ele cade pe timp de primăvară. Atunci vin vânătorii să facă negoţ cu pieile luate pradă din timpul iernii, de prin pădurile acoperite cu nea sau de prin tundra pustie şi singuratică, în schimb, la târgul de toamnă se aprovizionează cu toate cele necesare pentru vânătoarea hibernală de blănuri.

În oricare din câmpiile acestea nesfârşite, care poartă îndeobşte numele de tundră, se poate vâna doar iarna, când totul este îngheţat straşnic. Primăvara, în timpul dezgheţului, locul se transformă într-o mlaştină de nepătruns.

Când iarna aşterne o velinţă de gheaţă, vânătorii de samuri se adună laolaltă şi pornesc în cete de câte zece până la douăzeci de oameni în căutarea animalelor ale căror blănuri sunt atât de căutate pe piaţa rusească sau chinezească.

Pe vremea când se petreceau cele ce vor fi povestite, vânătorii erau fie băştinaşi care vânau, deoarece erau nevoiţi să-şi plătească dările către ţar în blănuri, fie exilaţi, care trebuiau să dea în fiecare an un anumit număr de blănuri, ca să fie scutiţi de pedepse mai grele.

Vânătorii solitari nu aveau o viaţă prea uşoară prin apele locuri, căci în tundră, iarna sunt cincizeci şi cinci până la şaizeci de grade Celsius sub zero, iar furtunile de zăpadă culcă la pământ păduri întregi, făcându-le de nepătruns. În zilele mai blânde se lasă ceaţa, de nu mai poţi vedea nici la doi paşi, asta ţinând uneori săptămâni în şir. Când e ceaţă, un sobolnik{1} solitar nu are ce să mai facă decât să se alăture unui grup, ca să nu fie singur în faţa eventualelor primejdii.

Dacă povesteşti despre vreunul care a îndrăznit să stea singur-singurel o săptămână sau chiar două în tundră, chiar şi vânătorii cu sângele cel mai rece dau din cap şi spun:

— E o nebunie!

Şi au dreptate.

Acum putem să ne întrebăm dacă un vânător american poate rătăci pe gerul cel mai muşcător prin pădurea siberiana la fel ca prin pădurile din Mississippi sau Missouri. Însă vânătorul american este croit din cu totul alt material decât oricare deportat rus.

Astăzi puteai întâlni o învălmăşeală de oameni în iarmarocul de toamnă din Verhne-Udinsk. De obicei în localitate se află o trupă restrânsă de militari, dar în ziua de care vă vorbesc, la faţa locului se găsea o întreagă sotnie{2}, deoarece câţiva deportaţi care lucrau în uzinele de la Tşita evadaseră şi se aflase că nefericiţii s-ar fi îndreptat spre Verhne-Udinsk. Cazacii fuseseră trimişi să cerceteze cu de-amănuntul împrejurimile ţinutului, să-i aresteze pe evadaţi şi să le administreze o pedeapsă exemplară. Căpitanul de cavalerie al acestei sotnii era fiul prefectului din Verhne-Udinsk, care cunoştea locurile ca pe propriile sale buzunare, putând să-i descopere pe cei fugiţi chiar şi în gaură de şarpe.

Fiul prefectului era cunoscut ca un ofiţer sever şi de temut. Tatăl său locuia în cea mai impunătoare casă din localitate, care nu se putea compara decât cu o singură clădire din Verhne-Udinsk: cu hanul, al cărui proprietar era socotit drept unul din cei mai înstăriţi oameni din oraş.

La cârciumă era chef mare. Siberienii sunt faimoşi pentru rachiul lor, de altfel ei se şi îmbată repede; nu e o beţie grea, dar e continuă. E de ajuns niţică votcă şi sunt mahmuri două zile, iar când se trezesc simit nevoia să se îmbete din nou.

Înăuntru nu erau nici mese, nici scaune. Chefliii cu ochii migdalaţi erau aşezaţi de-a dreptul pe rogojinile înşirate de jur-împrejurul pereţilor şi beau tot ce era de găsit: lapte acru, votcă, ceai. Era o hărmălaie de nedescris ― nici unuia nu-i tăcea gura.

Deodată toţi amuţiră. Intrase cineva: era un străin de statură mijlocie, un "domn". Pentru băştinaşi "domn" este oricine are trăsături caucaziene şi are haine de calitate.

Nou-venitul purta pantaloni bufanţi albaştri, cane lăsau să se vadă carâmbul cizmelor, o tunică cu găitane, iar pe deasupra îşi aruncase o blană de capră uşoară. Pe cap avea o căciulă din miel tăbăcit, cum se poartă prin ţinuturile persane şi caucaziene. Chipul îi era umbrit de o barbă neagră şi deasă, care lăsa la iveală doi ochi străpungători şi neliniştiţi, ce nu inspirau prea multă încredere. Cu siguranţă că nu era rus. După trăsături putea fi luat drept vreun francez sau grec.

Salută scurt şi-şi plimbă semeţ privirea peste mulţimea din cârciumă. Cârciu-marul îi ieşi înainte şi se ploconi în faţa lui până la pământ.

— Bun venit, tătucă, în cârciuma mea! Ce-ţi doreşte sufleţelul?

— Pot să locuiesc la tine?

— Da, tătucule! Dar eşti singur?

— Nu, am o slugă cu mine.

— Unde este?

— Afară, la kibitka.

— Vai, dumnezeule mare din Ostrolenko! Ai o kibitka? Ai venit cu trăsura? Şi eu nu am observat? Iartă-mă, te rog! O să dau un acatist şi o icoană în dar Sfântului Nicolae, patronul hanului meu, ca să-mi fie iertată după moarte greşeala asta. Vreau să-ţi văd şi eu trăsura!

— Atunci, vino!

Cei doi ieşiră. La intrare era oprită o trăsură cu doi cai, încărcată cu fel de fel de cufere: aceasta era kibitka. Vizitiul, un bărbat vânjos, îşi făcea de lucru pe la cai.

— Am să dau poruncă să-ţi fie duse în han toate lucrurile, spuse hangiul. Cât ai de gând să stai la mine?

— Încă nu ştiu cât mă vor reţine afacerile. Am auzit că ar fi târgul de toamnă.

— Da, domnule.

— Dar nu văd nimic. Unde este?

— A, în Verhne-Udinsk nu este loc pentru un târg, aşa că se ţine în afara oraşului. Poţi să-mi spui dincotro vii?

— De la Irkutsk.

— Aşadar, din vest. Nu aveai cum să vezi iarmarocul, care este în partea de răsărit a oraşului.

— Vin acolo şi vânători de samuri?

— Mulţi, domnule.

— Aş vrea să tocmesc câţiva.

— Vrei să iei în serviciul tău vânători de samuri? Hm, domnule, este foarte riscant. Poţi ori să câştigi foarte mulţi bani, ori să pierzi totul.

— Cel ce nu riscă, nu câştigă.

— Pe cine vrei să angajezi?

— Poţi să-mi recomanzi tu câţiva vânători de nădejde? Vreau să alcătuiesc o trupă de vânătoare.

— N-ai să reuşeşti, domnule.

— De ce nu?

— Oamenii ăştia îşi aleg singuri compania. Tu trebuie să te înţelegi cu un vânător iscusit, care să găsească el oamenii de care ai nevoie.

— Aşa voi face. Ştii vreunul?

— O, mai mulţi, domnule! Cel mai faimos dintre ei este... ah, de-ai putea să-l iei pe el!

— Pe cine?

— "Numărul 84".

— Numărul... N-are nume?

— Nu i-l ştie nimeni, în fără de judecătorii care l-au condamnat. Nici măcar autorităţile de pe aici nu i-l ştiu. Dar este cel mai bun vânător dintre toţi! Nu este el prea limbuţi, dar oricine doreşte să-l aibă camarad; însă oamenii şi-i alege întotdeauna singur şi mereu vine cu tolba încărcată.

— Ce vârstă are?

— Trebuie să fi împlinit şaizeci de ani.

— Mai este pe aici?

— Eu nu l-am văzut, dar pe oricine vei întreba de el, ţi-l va putea arăta. Însă, înainte de toate, e musai să treci pe la prefect.

— De ce?

— Mai întâi că fără permisiunea lui nu poţi să stai prea mult în hanul meu şi nici în oraş. Apoi, fără încuviinţarea lui nu poţi merge la târgul de toamnă, şi, în cele din urmă, nu poţi încheia nici o învoială cu nimeni fără să semneze şi el. Dacă nu faci aşa cum se cuvine, vei fi straşnic pedepsit. Alt sfat mai bun nu am să-ţi dau...

— Rus afurisit, mormăi în barbă străinul, mai mult ca pentru sine. Bine, spuse el cu voce tare, mă voi duce. Până mă întorc să-mi aranjezi camera!

Ieşi, se îndreptă spre casa învecinată şi intră pe uşa principală. Înăuntru se putea citi deasupra unei uşi: "Oficiu". Acolo era postat un bărbat în tunică tradiţională căzăcească. Străinul se duse la el.

— Unde îl găsesc pe ispravnic?

Cazacul nu-i răspunse imediat, ci se dădu speriat înapoi şi făcu ochii mari.

— E oare cu putinţă? Florin? Tu? În Siberia?

Străinul se schimbă la faţă, se dădu şi el un pas îndărăt, dar îşi reveni.

— Te înşeli, nu te cunosc.

— Se prea poate, dar eu te cunosc prea bine. Au trecut doi ani de la ultima noastră întâlnire. E adevărat, eu m-am schimbat, dar tu ai un chip care nu poate fi uitat cu uşurinţă.

— Curios lucru! spuse străinul, dând din umeri. Şi cine ar trebui să fiu eu, mă rog?

— Valetul Florin!

— Valet? Al cui?

— Al lui Bruno von Adlerhorst.

— N-am auzit în viaţa mea numele ăsta!

Cazacul se apropie de el.

— Pe legea mea, spuse el răguşit, cu cât mă uit mai bine la tine, cu atât sunt mai sigur că tu eşti Florin! Hai, nu te mai preface!

Străinul spuse:

— Sper că nu ai de gând să mă insulţi! Porţi însemnele de exilat, asta înseamnă că ai fost trimis într-un regiment disciplinar siberian. Ce m-ar costa să cer să-ţi înăsprească pedeapsa? Ai putea fi mutat foarte uşor din clasa a doua în clasa a cincea!

Ameninţarea nu-l făcu pe cazac să se răzgândească.

— Aş pune rămăşag că nu mă înşel! Nu e posibil ca doi oameni să semene ca două picături de apă!

— E doar o asemănare! Nu am de ce să mă cert cu un cazac pedepsit, dar am să-ţi dovedesc că te înşeli. Uite paşaportul meu, citeşte!

Străinul îşi scoase paşaportul şi-l dădu cazacului. Acesta citi cu voce tare: Fedor Lomonov, comerciant din Orenburg, act emis de autorităţile de acolo şi semnat de guvernator. Nu mai era loc de nici o îndoială. Şi totuşi cazacul spuse comparând descrierea din act cu înfăţişarea străinului:

— Aici stă scris: doi dinţi din faţă lipsă, iar tu nu eşti deloc ştirb! Cum vine asta?

Străinul spumega de furie; smulse paşaportul din mâna cazacului.

— Mi i-am pus la loc, creier de oaie proastă! Sunt falşi! Oricum, nu tu eşti prefect şi am stat destul de vorbă cu tine! Spune-mi, unde pot da de ispravnic!

— E aici înăuntru, intră!

Anticamera avea trei uşi. Una prin care intrase neguţătorul Fedor Lomonov, alta prin care se pătrundea la ispravnic şi o a treia care ducea nemijlocit în curte.

— Şi totuşi, el este! spuse cazacul ca pentru sine. Ce-o căuta aici? Pe unde o fi umblat toţi anii ăştia? De ce o minţi?

Nu avu timp să mai reflecteze la întâmplarea asta, căci cea de-a treia uşă se deschise şi intrară trei persoane.

Mai întâi, un flăcăiaş mic şi grăsuţ, cu ochii migdalaţi, cu bărbia proeminentă şi cu o căciulă de urs uriaşă. Era înveşmântat pe de-a-ntregul în blană. Ţinea în mână o cravaşă, care nu-i dădea nicicum un aer fioros, căci avea o figură cu totul inofensivă şi, pe deasupra, mai şi zâmbea prietenos.

După el venea o femeie care îi cam semăna. Şi ea avea o cravaşă. Îi lipsea doar căciula. Părul şi-l purta pe spate în două cosiţe subţirele, în urechi avea cercei mari de aur, iar la piept îi atârna un lanţ greu do argint. Chipul ei părea şi mai blajin decât al bărbatului său. Era şi mai grăsuţă decât el, aşa că intră cu multă osteneală pe uşă.

În urma celor doi păşea o fată înăltuţă şi bine proporţionată, îmbrăcată cam bizar. Avea cizme lungi din piele roşie de elan şi o rochie din piele de samur argintiu din cea mai scumpă, cu mâneci tăiate după moda orientală până pe la umeri şi prinse cu agrafe de aur. La gât îi strălucea un lanţ de aur. Părul bogat şi-l prinsese tot cu agrafe de aur. Pe fruntea frumos arcuită îşi pusese mai multe şaibe de monezi de aur combinate cu diamante. Mânerul biciuştei era împodobit tot cu pietre preţioase.

Dar mai presus de toate aceste minunăţii, fata avea un chip cum rar îţi este dat să întâlneşti. Privirea visătoare arăta un suflet nobil, iar zâmbetul abia ghicit în colţul buzelor trăda o fire veselă şi deschisă. Ce mai, fata era frumoasă atât la chip, cât şi la suflet.

Omuleţul cel dolofan se duse zâmbind la cazac.

— Tu eşti aici de pază, fiule?

— Da, tătucă.

Toate neamurile vorbitoare de rusă se alintă spunându-şi tătucă, mămucă, frăţioare, surioară.

— Ştii cine sunt? mai întrebă dolofanul.

— Nu, dar aş fi bucuros să aflu.

Omuleţul se însenină şi mai tare.

— Sunt Bula, teişul{3} buriaţilor. Acum ştii cine sunt, drăgălaşule?

— Da, tătucă, acuma ştiu.

— Ea este nevestica mea, principesa. O cheamă Kalyna{4}. Nu găseşti că i se potriveşte numele?

— O, chiar foarte bine, tătucă!

— Ştii cumva dacă bunuţul prefect este acasă?

— Da, tătucă, e în odaia lui.

— Ei, atunci trebuie să mergem la el. Am venit să-i facem o vizită.

— O să vă rog să mai aşteptaţi puţin, căci acum e cineva la el.

— Cine?

— Un neguţător străin care vrea să-şi pună în regulă paşaportul.

— Bine, aşteptăm, dar sper că prefectul nu va întârzia prea mult cu paşaportul ăsta. Am venit la iarmaroc şi am multe târguieli de făcut.

— Ispravnicul se va grăbi. Vrei să-l anunţ că sunteţi aici?

— A, nu! Graba nu-i chiar aşa de mare. Pentru ca timpul să nu ni se pară atât de lung, vreau să ţi-o prezint pe fiica mea. Inimioara mea, odorul meu, mieluşelul tatii, vino încoace! O cheamă Karpala. Nu-i aşa că i se potriveşte?

("Karpala* înseamnă "strălucitoare ca neaua".)

Cazacul îşi pironi privirea asupra frumoasei şi se înroşi până în vârful urechilor.

— Da, ai fost foarte inspirat cu numele ăsta, tătucă!

Karpala veni spre cazac şi îi întinse mâna, spunându-i cu o voce clară:

— Să ne dăm mâinile ca nişte cunoştinţe care nu s-au uitat niciodată!

Mama şi cu tatăl ei se uitară miraţi unul la celălalt.

— Cum? Cunoştinţe? V-aţi mai văzut vreodată? întrebă Bula.

— Da, răspunse fata bucuroasă. El este... salvatorul meu!

Cei doi dolofani ridicară mâinile a uimire.

— Salvatorul tău?

— Da.

— Cel care te-a scos de sub gheaţă?

— Da.

— Nu cumva te înşeli, inimioara mea?

— Nu. L-am recunoscut de cum l-am văzut.

— Dar îl descriseseşi cu totul altfel...

— Ba chiar aşa cum e...

— Ce minune! E adevărat că eşti salvatorul ei? Căzăcelul meu drag?

— Sunt fericit că am putut să fac ceva pentru fiica voastră, răspunse, cazacul cu modestie.

— Nu e nici o greşeală? Tu eşti acela? Dă-mi voie să te îmbrăţişez!

Bula îl strânse în braţe pe cazac şi apoi îi spuse şi nevestei sale:

— Mămucă, strânge-l şi tu la pieptul tău! Merită să-i mulţumeşti.

"Mămuca" vru să-l pupe pe obraji, dar din cauza staturii nu putu să ajungă la el, aşa că renunţă.

Teişul spuse, apoi:

— Dar acum nici să nu te gândeşti să nu o săruţi pe fetiţa mea! Sărutările ei aparţin altuia, căci este logodită cu căpitanul, fiul prietenului meu, prefectul. În schimb, poţi să te consideri prietenul nostru, cu toate că eşti doar un cazac osândit!

Karpala se dădu înapoi, vizibil afectată. Cazacul păli.

— Nu sunt un răufăcător, spuse el trist, uitându-se cu coada ochiului la fată. Sunt deţinut fără să am vreo vină.

— Voi pune o vorbă bună pentru tine.

— Nu, să n-o faci! O să-mi aducă mai mult rău decât bine, tătucă!

— Te înşeli, fecioraşul meu! Căpitanul pune mult preţ pe cuvântul meu!

Karpala veni iarăşi lângă cazac şi se uită drept în ochii lui.

— Nici mie nu-mi îngădui să intervin pentru tine?

— Nu, prinţesă! Te implor să n-o faci!

— Crezi că mie, logodnica lui, nu-mi va îndeplini rugămintea?

Chipul cazacului se înăspri.

— Nu am nevoie de îndurarea lui.

Karpala lăsă tulburată capul în jos, apoi spuse:

— Îmi pare rău că nu am cum să te ajut. Dar poate vrei să primeşti alt fel de recunoştinţă de la mine. Îngăduie-mi să-ţi dau un suvenir!

Fata îşi scoase un inel şi i-l puse pe deget cazacului.

În acel moment, din camera de primire ieşi Fedor Lomonov, deschizând uşa atât de larg, încât prefectul, fiul său şi un locotenent dădură cu ochii de musafiri.

— Bula, principele! strigă prefectul.

În timp ce Fedor Lomonov o luă iute la picior, căpitanul se repezi la cazac.

— Ce se întâmplă aici?

— L-am găsit pe cel care m-a salvat, surâse Karpala.

— Da, salvatorul ei, spuse şi principele. Nu te bucuri şi tu, căpitane?

Tânărul făcu un gest de nemulţumire.

— Ce e cu inelul ăsta? întrebă el scurt.

— L-am dăruit salvatorului meu, răspunse Karpala, iritată de tonul cu care i se vorbise.

— Cum? Lui, un criminal? Eu nu îngădui aşa ceva! Vino-ncoa, băiete!

Căpitanul luă mâna cazacului şi-i scoase inelul de pe deget, apoi se adresă familiei care-l aştepta:

— Poftiţi înăuntru, vă rog.

Cazacul rămase în poziţie de drepţi, întruchiparea însăşi a disciplinei militare! Doar vârfurile mustăţilor îi tresăreau şi pleoapele îi zvâcneau abia vizibil, încercând astfel să nu trădeze prin priviri ce se întâmplă în sufletul lui.

Karpala veni după ceilalţi cu chipul îmbujorat şi cu inima strânsă.

— Nu fii mâhnit! Ne vom revedea! mai apucă ea să-i şoptească bietului cazac.

De-abia după ce se închise uşa în urma fetei, cazacul îşi veni în fire. Luă o gură bună de aer, se întinse şi ridică pumnul ameninţător.

— O să vină şi timpul meu! scrâşni el printre dinţi. Gândurile începură să-i alerge nebuneşte prin minte. Voi fi iarăşi liber şi apoi...! Ce mai zi! Mai întâi Florin. Pot să jur că el era! Şi acum, Karpala, logodnica căpitanului. Ah, Dumnezeule!

Se linişti, lăsă pumnul în jos şi începu să se plimbe de colo-colo, ca unul care se lupta cu o mare deziluzie.