Vanatorul de Oameni - James Oliver Curwood

 Prolog.

 Înainte ca panglicile subţiri, din oţel, ale căii ferate, să-şi fi croit drum prin regiunile acelea singuratice, portul Athabasca era pragul pitoresc pe care trebuia să calce piciorul oricui intra în aventura misteriosului şi măreţului Nord Alb. I se mai spunea Iskwatam, adică Uşa, care se deschidea către izvoarele fluviului Athabasca, ale marelui Mackenzie şi către Râul Sclavilor. E foarte greu să găseşti pe hartă oraşul Iskwatam. Totuşi, el figurează pe toate. Nu trebuie uitat, fiindcă povestea lui a însemnat, în viaţa oamenilor, vreme de peste o sută patruzeci de ani, aventuri şi tragedii.

 Se află pe drumul vechi, la circa o sută cincizeci de mile la nord de Edmonton. Calea ferată l-a apropiat de acest centru de civilizaţie. Dar, în spatele lui, ţinuturile sălbatice urlă, aşa cum au urlat de mii de ani, iar apele continentului curg spre nord, pentru a se revărsa în Oceanul îngheţat. E posibil ca şi cele mai frumoase visuri ale speculanţilor de terenuri să devină realitate, căci cei mai lacomi dintre toţi aventurierii din lume, cei însetaţi de aur, au venit acolo cu maşini de scris şi stenografe, în vagoanele de dormit de lux, pe calea ferată. Au venit să practice arta reclamei născută din legea aurului, vânzând loturi de pământ unor cumpărători plini de speranţă, care locuiesc la mii de mile de acolo.

 O dată cu calea ferată s-au introdus schimburile în natură şi comerciale legate de comorile oferite de acest imens ţinut nordic, aşezat între căderile de apă ale fluviului Athabasca şi marea polară. Dar, chiar mai frumoasă decât speranţa unei averi uriaşe, obţinută în câteva săptămâni, domneşte, în mijlocul pădurilor nesfârşite, credinţa superstiţioasă că sufletele celor morţi în sălbăticie fug de acolo pe măsură ce înaintează oţelul şi aburul. Fantomele primilor locuitori albi, ale lui Pierre, Jacqueline şi ale altora, s-ar fi sculat din mormintele lor aflate în ţinutul Athabasca şi ar fi plecat în căutarea unor meleaguri mai liniştite, spre nordul încă neatins de civilizaţie.

 Astfel, mâinile lui Pierre, ale Jacquelinei, ale lui Henri şi ale Mariei, ale lui Jacques şi ale soţiei sale, mâini arse de soare şi de vânt, care desţeleniseră ţinuturile acelea sălbatice, stăpânesc încă pământurile întinse dinspre miazănoapte, la mii de mile distanţă de ţinutul Athabasca, în vreme ce maşinile cu aburi îşi trag pe pământ mărfurile ce, de doar câteva luni, vin şi cu vapoarele.

 În pragul portului Athabasca, ochii închişi la culoare ai lui Pierre şi ai Jacquelinei, ai lui Henri şi ai Mariei, ai lui Jacques şi ai soţiei sale se adâncesc în ochii albaştri şi cenuşii1, umezi uneori, ai unei civilizaţii devastatoare. Acolo, şuieratul strident al unei locomotive în plină viteză tulbură cântecele seculare ale râului, fumul produs prin arderea cărbunilor pluteşte peste pădure, fonograful ţârâie, încercând să ţină isonul viorii, Pierre, Henri şi Jacques nu se mai simt stăpânii lumii când vin, din ţinuturile îndepărtate, cu încărcăturile lor de blănuri scumpe. Nu-şi mai povestesc, dându-şi importanţă, aventurile. Nu-şi mai cântă legendele sălbatice cu acelaşi elan, cum o făceau altădată, căci acum există şosele către Athabasca, hoteluri, şcoli, legi şi regulamente noi, de neconceput pentru vechii colonişti întreprinzători.

 Da, ieri încă nu exista cale ferată, de aceea un pustiu imens se întindea între port şi civilizaţie. Când s-a povestit, pentru prima oară, că o maşinărie cu aburi îşi croieşte drum, pas cu pas, prin mlaştini şi prin păduri de nepătruns, vestea s-a împrăştiat, în amonte şi în aval, pe cursurile de apă, pe o întindere de două mii de mile, ca o glumă bună, caraghioasă şi nereuşită, o aiureala cum Pierre şi Henri nu mai auziseră vreodată. În plus, când Jacques vroia să-i dea de înţeles lui Pierre că nu-i credea spusele, folosea, de obicei, cuvintele acestea:

 — Asta se va întâmpla, dom'le, când lucrul acela cu aburi va ajunge în port, când vacile vor paşte cu elanii la un loc şi când se va recolta grâu de pâine din mlaştinile care se văd pe aici.

 Iată că maşinăria cu aburi şi-a făcut apariţia şi vacile păşteau unde păscuseră elanii şi grâul se cultiva pe marginea marilor mlaştini. Astfel a pătruns civilizaţia în ţinutul Athabasca.

 Domeniul riveranilor s-a extins la două mile distanţă de port. Colonia din ţinut, care avea doar două sute douăzeci şi şapte de suflete înainte de apariţia căii ferate, a devenit centrul schimburilor comerciale al întregului ţinut sălbatic. Acolo veneau, dinspre sud, mărfurile pentru cei din nord. Pe malurile plate ale fluviului Landing s-au construit marile şlepuri ce trebuiau să transporte mărfurile până la capătul lumii. Din portul respectiv plecau, în marile aventuri, cele mai însemnate flote fluviale, iar în anul următor reveneau şlepurile mici şi marile pirogi încărcate cu blănuri.

 Astfel că, timp de un secol şi jumătate, marile nave, împinse cu iuţeala de vânt, cu echipajele lor entuziaste, coborau pe fluviu către Oceanul îngheţat, în vreme ce ambarcaţiunile uşoare, cu echipaje la fel de zgomotoase, urcau spre civilizaţie, pe cursul fluviului Athabasca. Partea superioară a acestui uriaş curs de apă se pierde în munţii din Columbia Britanică şi se ştie că exploratorii Baptiste şi Mac Leod au murit, încercând să-i descopere izvorul. După ce părăseşte ţinutul, curge mai departe, încet şi maiestuos, drept către marea polară. Pe Athabasca se deplasează toate flotele fluviale. Pentru Pierre, Henri şi Jacques începe o altă lume.

 Athabasca se termină unde începe Râul Sclavilor, care se varsă în marele Lac al Sclavilor şi, pe partea dreapta a acestuia, fluviul Mackenzie îşi urmează drumul până la ocean, pe o lungime de peste o mie de kilometri.

 Pe această lunga cale de apa se vad şi se aud multe. Aşa e viaţa. Aşa e aventura. Aşa sunt misterul, întâmplarea şi fantezia. Povestirile respective sunt atât de multe, că nu ar încăpea într-o singură bibliotecă. Sunt scrise pe chipurile bărbaţilor şi ale femeilor. S-au furişat în mormintele atât de vechi, că arborii pădurilor le-au acoperit cu rădăcinile lor. Epopei tragice, poveşti de dragoste, drame ale luptei pentru existenţa, care, cu cât mergi mai mult către nord, cu atât sunt mai diferite.

 Căci lumea este schimbătoare, asemenea climei şi chiar raselor de oameni din ţinut. La Landing, în luna iulie, ziua are şaptesprezece ore. La Fort-Chippewyan, optsprezece, la Fort-Resolution, Fort-Simpson şi Fort-Providence, nouăsprezece, iar la Marele Urs, douăzeci şi una, în vreme ce la Fort-Mac-Pherson, lângă marea polara, de la douăzeci şi una la douăzeci şi trei de ore. În decembrie, fiecare zi are tot atâtea ceasuri de întuneric.

 O data cu lumina şi cu întunericul, bărbaţii, femeile şi viaţa se schimba. Dar Pierre şi Henri se obişnuiesc cu aceste schimbări. Rămân întotdeauna aceiaşi, cântându-şi vechile balade, păstrând, în adâncul sufletului, aceleaşi iubiri, aceleaşi visuri, venerând aceiaşi zei. Înfrunta mii de primejdii şi ochii le strălucesc, mereu, în căutarea aventurii.

 Tunetul cataractelor şi urletul furtunii nu-i sperie. Nu se tem de moarte. O prind în braţe, se luptă veseli cu ea şi sunt mândrii că au învins-o. Sângele lor roşu este nepreţuit, iar ei se dovedesc foarte inimoşi. Sufletul lor se înalţă spre cer. Cu toate acestea, ei sunt naivi ca nişte copii şi nu le este teamă decât de lucrurile de care se sperie copiii. În vine le curge sânge regesc, căci mulţi prinţi, fii de prinţi şi de nobili francezi au fost primii aventurieri care au venit, cu manşete la încheieturile mâinilor şi cu spada lungă la şold, în urma cu două sute cincizeci de ani, pentru a aduce blănurile ce valorau de mai multe ori greutatea lor în aur. Aceia au fost înaintaşii celor mai mulţi dintre aceşti Henri, Pierre şi Jacques, ai soţiilor lor, Mărie, Jeanne şi Jacqueline.

 Glasurile lor repetă multe istorisiri. Uneori, ele sunt şoptite şi duse de vânt, căci există fapte sinistre şi ciudate, care nu trebuie rostite decât cu glas stins.

 Povestirile lor nu înnegresc paginile cărţilor. Copacii le aud între doua focuri de tabără, în timpul veghei. Îndrăgostiţii le povestesc în lumina soarelui. Unele chiar sunt cântate. Altele, epopei glorioase ale sălbăticiei, au fost transmise de la o generaţie la cealaltă. Şi, în fiecare an, se aud noi povestiri, spuse din gură în gură, dintr-o cabană în cealaltă, de la hotarele meridionale ale fluviului Mackenzie până la marginea lumii, în portul Athabasca. Doar cele Trei Ape înseamnă şi legendă, tragedie, aventură.

 Ne vom aminti mereu povestea lui Follette şi Ladouceur, care au pariat nebuneşte că vor înota prin Cascada Morţii, primejduindu-şi vieţile, pentru fata pe care o iubeau şi care-i aştepta jos. Niciodată nu va fi uitat Campbell O'Doone, uriaşul cu par roşu de la Fort-Resolution, care s-a bătut cu o întreagă brigadă ca să fugă cu fata unui căpitan de vas.

 Iar brigada ţinea la O'Doone, chiar dacă fusese învinsă de el, căci viguroşii bărbaţi din ţinuturile nordice preţuiesc îndrăzneala şi curajul.

 Epopeea vasului pierdut, pe care unii spun că l-au văzut dispărând sub ochii lor, apoi plutind o clipă la suprafaţă, după care s-a ridicat pe cer, a fost povestita de nenumărate ori de bărbaţi cu feţe aspre, cu ochi ale căror pupile mocnesc, în adâncuri, de flacăra unei superstiţii ce nu vrea să se stingă. Aceştia se înfioară, repetând legenda stranie şi de necrezut a lui Hartshope, englezul aristocrat care a debarcat, cu monoclul la ochi, cu o grămadă de bagaje, a luat parte la războiul triburilor de indieni, a devenit şeful tribului Câinii Dungaţi şi şi-a ales drept soţie o frumoasă indiancă, cu ochii negri şi părul lins.

 Dar cele mai cumplite şi mai curioase povestiri care se spun pe acolo sunt cele despre lungul braţ al legii, braţul care se întinde pe două mii de mile, de la portul Athabasca până la Oceanul îngheţat, cel al poliţiei călare din nord-vest, al rangerilor2.

 Dintre acestea, o vom retrăi pe cea a lui Kent, a lui Jim Kent şi a Marettei, minunata şi suava zeiţă din Valea Tăcerii, încântătoarea făptură, în vinele căreia curgea sângele bărbaţilor viteji şi al primelor regine.

 Povestea lor se petrece înainte de apariţia trenului…

 I. INCREDIBILA MĂRTURISIRE.

 Nu mai rămăsese nici o urmă de îndoiala în mintea lui James Grenfell Kent. Ştia că era pierdut… Prietenul său, doctorul Cardigan, pe care se bizuia deplin, îi spusese ca timpul care îi mai rămăsese de trăit putea fi măsurat în ore, minute sau chiar secunde!

 Rareori se mai întâlnise un caz ca al lui. Avea doar doua şanse dintr-o suta să mai trăiască două sau trei zile, nu mai mult. Ştiinţa medicală şi chirurgia aveau experienţa unor cazuri similare…

 Totuşi, Kent nu simţea cu nimic apropierea morţii. Vederea şi gândurile îi erau la fel de limpezi. Nu suferea deloc. Arar temperatura corpului său creştea peste limitele normale. Glasul îi era la fel de firesc şi de bine stăpânit.

 Prima oară zâmbi neîncrezător când Cardigan îi spuse adevărul. Cu doua săptămâni înainte de acest eveniment capital, un metis beat îl împuşcase, iar glonţul îi atinsese aorta.

 Cardigan diagnosticase un anevrism. Evident, Kent nu ştia ce înseamnă termeni ca aortă sau anevrism. Nici pericard ori arteră stilomastoidiană.

 Avea, în schimb, pasiunea de a afla fiecare amănunt, aceeaşi care se afla la baza reputaţiei sale de cel mai bun vânător de oameni din ţinut. De aceea insista ca prietenul său, chirurgul, să-i explice detaliat cazul lui.

 Află astfel că aorta este principalul vas de sânge care iese din inimă. Atingându-l, glonţul îi slăbise peretele exterior, astfel încât formase un fel de buzunar, asemenea unei camere având tendinţa sa iasă din pneul uzat al unui automobil.

 — Şi când buzunarul va crăpa, bum! Nimic nu te va mai putea salva, îi explicase Cardigan, pocnind din degete ca să imite explozia vasului de sânge.

 După această explicaţie, singurul lucru de bun simţ era să crezi în diagnosticul fatal al doctorului. Sigur că avea să moară, Kent se hotărî să acţioneze. Dezvălui, aşadar, ceea ce nu spusese nimănui până atunci. Întotdeauna crezuse că viaţa este, mai mult sau mai puţin, o glumă. O glumă serioasă, dar o glumă, o farsă capricioasă jucată de Marele Arbitru al întregii omeniri.

 Chiar socoteala lui finală cu propria-i viaţă, de factură solemnă şi tragică, era cea mai mare glumă. Oamenii din jurul lui se înfioraseră, sau refuzaseră să creadă diagnosticul său. Toţi. Îl priviseră însă cu ochii ficşi, strângând din buze.

 Kent le vorbise cu mult calm. Chiar şi în faţa morţii, glasul lui păstrase acelaşi timbru plăcut. Faptul că trebuia să renunţe să mai respire nu îl speriase în nici un moment din cei treizeci şi şase de ani ai săi.

 Trecuse prin multe peripeţii anevoioase în acei ani şi îşi formase o filosofie proprie şi înţeleaptă. Îşi cucerise o desăvârşită cunoaştere de sine şi luase în calcul toate probabilităţile.

 „Într-un anumit interval de timp”, obişnuia el să spună, „o singură pereche de oameni poate repopula tot globul pământesc”.

 Credea, aşadar, că viaţa era cel mai ieftin lucru de pe faţa pământului. Toate celelalte lucruri aveau preţurile lor, mai mici sau mai mari. Viaţa însă nu avea niciunul. Prin urmare, era cel mai ieftin obiect din lume. Sau, judecând logic, puteai considera că valora puţin, mai nimic, încât puteai să te lipseşti uşor de ea dacă era nevoie.

 Kent nu gândise mereu în acest fel. Nimănui nu-i plăcea să trăiască mai mult ca lui. Era îndrăgostit de soare şi de stele, adora munţii şi pădurile.

 Se bătuse cu ardoare ca să trăiască. Totuşi, dacă aşa îi era soarta, era pregătit să plece de pe lumea aceasta, fără prea multe regrete…

 Când îl auziră vorbind cu atâta seninătate despre viitorul său, prietenii lui se tulburară. Curajul de care dăduse dovadă mereu până atunci nu-l părăsise, chiar dacă stătea imobilizat între perne. Boala nici măcar nu-l slăbise!

 Chipul său bronzat, cu trăsături fine şi hotărâte, în acelaşi timp, păstrase întipărite urmele vântului, ale soarelui şi ale focurilor de tabără din timpul peregrinărilor sale primejdioase.