Seria Cocoşatul – Volumul 6 – Sergentul Belle Epee - Paul Feval

 Partea întâi – Tânărul sergent.

 Capitolul I – La vânătoare.

 Fericitul deznodământ al bătăliei de la Fontenoy1 tocmai făcuse să ne intre în stăpânire cele mai frumoase şi mai bogate oraşe din Flandra.

 Îndată după încheierea păcii (august 1745), Louis2 al XV-lea, părăsind pentru moment plăcerile de la Curte, se grăbise să viziteze recentele noastre cuceriri, pentru a-şi da el însuşi seama de importanţa lor. Apoi, nerăbdător să se întoarcă la picioarele doamnei d'Etiolés, noua sa favorită, îndrăgostitul monarh plecase cu cea mai mare urgenţă către Paris.

 Armata se stabilise, la vremea aceea, în apropiere de Ostende – loc ce-i oferea cele mai multe avantaje pentru instalarea taberei, până în iarnă, pe terenul care fusese martorul isprăvilor sale vitejeşti. Zile de tihnă pentru soldaţii care, după campania obositoare la care luaseră parte, puteau, în sfârşit, să-şi tragă sufletul, bucurându-se de o odihnă binemeritată.

 Dar, deşi aveau timp liber să se dăruiască fără constrângere distracţiilor pe care le oferă viaţa de tabără, un aspect minor – trecut cu vederea de către rege, înaintea plecării sale – aruncă o umbră peste această existenţă veselă.

 Louis, care se ocupase, într-adevăr, cu cea mai mare grijă de asigurarea bunului trai al ofiţerilor de toate gradele, neglijase total situaţia trupelor. Drept urmare, acestea, nefiind plătite decât foarte neregulat – adică după bunul plac al intendenţilor de război – şi nemaiavând posibilitatea de a rechiziţiona hrană, ca pe vremea ostilităţilor, erau deseori reduse la porţia minimă de subzistenţă şi, uneori, chiar la mai puţin.

 Aşa încât, atunci când le era prea foame, oamenii recurgeau la diverse expediente pentru a-şi procura cele necesare. Unul dintre aceste expediente, la care recurseseră cel mai adesea în perioadele critice, era vânătoarea.

 Împrejurimile adăposteau mult vânat, şi câţiva plumbi erau de ajuns pentru a umple din abundenţă desagii.

 Numai că, până la vremea în care începe această povestire, trecuseră deja două luni de când erau bătute pădurile şi câmpurile învecinate, astfel că acestea, aproape depopulate de oaspeţii lor cu blană sau cu pene, nu mai furnizau decât o slabă cantitate de provizii şi, de cele mai multe ori, vânătorii erau siliţi să meargă tot mai departe, pentru a nu se întoarce cu tolba goală.

 Nu toţi aveau curajul necesar şi mulţi îşi încercau încă norocul pe meleagurile mai apropiate, fiind fericiţi când reuşeau să împuşte vreun prăpădit de animal rătăcit în calea lor.

 Într-o seară de octombrie, un soldat – vrând să facă o astfel de încercare – părăsea tabăra pe la ora şapte şi pornea pe drumul ce duce de la Ostende la Dendermonde.

 Era un bărbat înalt cu o mustaţă aspră şi căruntă, ale cărui trăsături nu păreau lipsite de energie.

 Era destul de ciudat înveşmântat. Îmbrăcămintea sa era alcătuită dintr-o vestă fără mâneci, cu plastron de piele roşcată, nişte pantaloni scurţi şi bufanţi din pânză groasă cenuşie, peticiţi în multe locuri, cizme înalte, care-i ajungeau până la genunchi şi, în fine, o pălărie de pâslă cu boruri mari, în a cărei panglică era prinsă o pană de corb ce se înălţa mândra către cer. În afară de acestea la şold avea prinsă o sabie lungă şi zdravănă, a cărei extremitate se târa pe pământ cu zăngănit de fier, iar în centură era înfipt unul din acele pistoale cu ţeava lărgită, foarte la modă în acea epocă.

 Acest echipament heteroclit mirosea de departe a soldat de carieră, dar îi venea aşa de bine celui ce-l purta, încât cu greu ţi l-ai fi putut închipui pe unul fără celălalt.

 Soldatul nostru – trebuie s-o spunem de pe-acum – nu era altul decât domnul Cocardasse-junior, maestru în materie de arme şi expert în lovituri subtile şi figuri de floretă secrete.

 Deocamdată, Cocardasse nu-şi exercita nobila profesiune. Motive pe care le vom cunoaşte mai târziu îl obligaseră să se pună în serviciul regelui Franţei şi, aproape de trei ani, se războia ici şi colo, în calitate de voluntar.

 Aşadar, omul nostru mergea pe acel drum, îndreptându-se în mod vădit către o pădurice de stejari ce se zărea la mică depărtare şi care ajungea aproape până la marginea drumului. Acesta era un adevărat drum flamand. Pe ambele laturi alternau la infinit câmpuri de hamei şi lanuri de orz copt, din care se înălţau arome acre, tocmai potrivite pentru a încânta mirosul oricărui bun locuitor al Flandrei.

 Dar Cocardasse, născut pe malurile râului Gironde, nu gusta deloc aceste parfumuri întru totul locale. Cu nările strânse, cu buze dispreţuitoare, el părea chiar să fie jignit de aceste mirosuri, iar privirea cu care contempla bogăţiile naturii era plină de dezaprobare.

 — Proştii! – şopti el, în cele din urmă. N-ar fi fost mai bine să planteze o viţă bună şi frumoasă, în locul unor ierburi urât mirositoare şi nefolositoare?!

 Şi grăbi pasul, pentru că simţurile sale să nu fie nevoite să sufere decât un timp cât mai scurt cu putinţă. Curând, ajunse la primii copaci ai pădurii.

 — Ei, hai – spuse atunci cu jumătate de glas, oprindu-se şi scoţând pistolul din centură – să încercăm să fim mai norocoşi decât ieri, căci stomacul meu se simte tot atât de gol pe cât este capul domnului de Soubise3, şi dacă aş fi nevoit să mai postesc şi astăzi, cred c-aş prefera să tai câteva perechi de urechi de la aceşti ticăloşi locuitori ai oraşului Ostende, pentru a face o mâncărică pe gustul meu.

 Şi zicând acestea, strecură un glonţ pe ţeava armei sale şi, reluându-şi înaintarea, adăugă:

 — Afurisit ţinut! Niciodată n-ai ce-ţi pune între măsele şi nu poţi bea nici cea mai mică picătură de lichid, în afară de apă chioară sau băutura asta galbenă şi amară ca fierea, a cărei simplă vedere îmi face greaţă! Ah! Sărmane Cocardasse! Ce chiolhanuri zdravene va trebui să tragi la reîntoarcerea în Franţa, pentru a uita vremurile astea grele! Câte butelcuţe cu vin de Bourgogne va trebui să închini pentru.

 Nu-şi încheie fraza şi se opri deodată, cu ochii îndreptaţi spre pământ, la zece paşi în faţa lui. Tocmai zărise la marginea păduricii de stejari un splendid iepure care, fără a-şi face griji în privinţa vecinătăţii, ronţăia liniştit o tufă de mărar.

 — Măi, să fie! exclamă Cocardasse în surdină, în timp, ce gura i se desfăcea într-un zâmbet larg. Iată o vietate care, după cum gândesc, va înlocui cu succes organele – auditive ale domnilor burghezi din Ostende. Aşteaptă o clipă, micuţul meu, o să-ţi dăruiesc o bombonică pe care nu vei fi nevoit s-o ronţăi.

 Şi îndată, îndreptându-şi pistolul către rozătoare, ţinti cu grijă; apoi apăsă pe trăgaci.

 Dar, chiar în acel moment, o detunătură care o precedase doar cu un sfert de secundă pe cea a armei sale, se auzi în pădure.

 — Ia te uită! Alt camarad care vânează pe-aci, zise, oarecum surprins. Ei, bine – se corectă el mulţumit – îi urez să aibă norocul meu. şi mai ales ochiul meu ager, pentru că, după cum mi se pare, l-am atins binişor pe sărmanul iepure.

 Într-adevăr, acesta zăcea pe pământ, cu capul sfărâmat, zbătându-se în ultimele spasme ale agoniei.

 Cocardasse înaintă pentru a-şi culege prada. Tocmai se apleca pentru a o lua, când o mână se repezi înaintea sa asupra animalului, în timp ce un glas spunea:

 — Hei! Prietene! Te rog să laşi vânatul acesta, nu ai nici un drept asupra lui, deoarece cu sunt cel ce I-a răpus.

 — Na-ţi-o bună! exclamă Cocardasse uimit, ridicând capul să vadă cine era îndrăzneţul care cuteza să revendice fructul vânătorii sale.

 În faţa lui stătea un tânăr cu înfăţişare încântătoare, căruia îi venea de minune uniforma gărzilor franceze4, ale cărei mâneci purtau strălucitoarele trese de sergent.

 Îl cercetă o clipă cu privirea, cucerit de înfăţişarea sa plină de graţie şi de prestanţa-i marţială.

 — Ia te uită! Puştiul e drăguţ, pe legea mea, zise el, ca pentru sine.

 Apoi, adresându-se noului venit:

 — Şi susţii, tinere, că dumneata ai omorât animalul acesta?

 — Susţin.

 — Pe dracu!

 — Poftim?

 — Spun: micuţul are tupeu!

 — Dumneata, bătrâne, pari să ai tupeu, replică sergentul, amuzat de manierele interlocutorului său.

 — Pe cinstea mea! Îmi place băiatul, continuă Cocardasse pe un ton zeflemitor. Ia arată-i un pic bătrânului cum ai ucis vietatea.

 — Ţi-aş putea răspunde că asta nu te priveşte – se grăbi să spună tânărul, căruia nu-i scăpase ironia strecurată în ultimele cuvinte ale soldatului. Totuşi, binevoiesc să-ţi aduc la cunoştinţă că mă aflam în pădure, la cincisprezece paşi de aici, când am zărit iepurele acesta pe care l-am împuşcat. Aşa încât îmi aparţine şi mi-l iau.

 Spunând acestea, apucă animalul şi dădu să plece.

 Cocardasse îşi aminti atunci de împuşcătura de pistol care o precedase pe a sa şi care făcea că explicaţia dată de sergent să fie verosimilă. Dar şi el trăsese în iepure, astfel încât avea drepturi asupra lui în aceeaşi măsură. Aşa că-l opri pe sergent de la primul pas.

 — Hei! Camarade, nu te grăbi! Dacă te aflai aci aproape, în pădure, când ai trimis animalului sâmburele, eram şi eu pe drumul ăsta şi i-am făcut un cadou asemănător. Numai că nimic nu dovedeşte că dumneata l-ai atins.

 — Şi care-i dovada că l-ai atins dumneata?

 — Care-i dovada?! strigă gasconul, uimit că un ostaş al armatei franceze putea să pună astfel la îndoială cunoştinţele sale. Pe toţi dracii! Puştiul a întrebat care-i dovada?!

 Îndoiala această îl rănea, îl jignea aproape. Dar, după o clipă de gândire, adăugă:

 — Ba chiar aşa! O să-ţi arăt care-i dovada. Mai întâi, unde l-ai ţintit?

 — În cap.

 — Şi eu la fel, la naiba! Aşa cum stătea, glonţul dumitale trebuia să-i intre prin spate, printre urechi, iar al meu, din dreapta, lângă ochi; eşti de acord?

 — Da, aşa ar trebui să fie.

 — Atunci, să verificăm!

 Şi cercetară căpăţâna victimei lor; dar era în aşa hal de mutilată, încât nu putură stabili dacă fusese adusă în starea asta de un singur glonţ sau de două, cu atât mai mult cu cât nu găsiră nici un proiectil.

 — Aşa nu se poate vedea, spuse Cocardasse. Totul e un terci. Nu-mi rămâne decât să-ţi dovedesc că sunt sigur că plumbul meu nu s-a pierdut.

 Încărcându-şi pe dată pistolul, îi arătă tânărului un con de brad care atârna la vreo zece metri în faţa lor.

 — Îl vezi bine, nu-i aşa, nu e mare şi nu-i mai departe de mine decât era iepurele. Cu toate astea, o să-l dau jos la fel de uşor ca şi cum s-ar afla la vârful ţevii mele.

 La ultimul cuvânt, împuşcătura porni şi conul zbură.

 — Ei! Nu-i aşa că este o dovadă concludentă, băiete? zise soldatul, triumfător.

 În loc de răspuns, sergentul din gărzile franceze îşi reîncărcă la rândul său arma, apoi, când fu gata, îi arătă lui Cocardasse, deasupra locului unde de aflase conul, o frunză separată de celelalte şi a cărei codiţă abia se vedea.

 — Priveşte! îi spuse.

 Şi fără măcar să ţintească, apăsă pe trăgaci.

 Într-o clipă, frunza – ruptă de codiţă – căzu la pământ, rotindu-se.

 Bătrânul soldat nu-şi putuse reţine o exclamaţie admirativă în faţa acestei extraordinare dibăcii.

 — Pe legea mea! strigă. Dovada dumitale preţuieşte cât a mea, băiete, şi nu mai contest nimic; cu siguranţă, amândoi am ucis animalul. Dar, în cazul ăsta, al cui este?

 — Al amândurora, la naiba!

 — Chiar aşa şi cred. Totuşi, nu putem să-l tăiem în două, aşa cum am face cu un calup de unt.

 — De ce nu?

 — Hmm! Ce mutră am avea, întorcându-ne în tabără, fiecare cu câte o jumătate de iepure?

 — Ai dreptate, admise tânărul zâmbind, asta ar părea oarecum ciudat, şi camarazii ar putea să râdă pe seama noastră.

 — Tocmai, sublinie soldatul, care avea ideea sa. Uite, raţionamentul meu o să-ţi propună un mijloc de a lămuri lucrurile.

 — Spune.

 — Iată! O să scoatem sabia; primul care îl va înţepa pe celălalt va avea dreptul la întregul animal. Trebuie să-ţi mărturisesc că sunt profesor de scrimă şi că, în calitatea asta, mânuiesc destul de bine sabia. Dar, după câte am văzut, nu mă îndoiesc că o să-mi dai o ripostă curajoasă, căci nu poţi fi atât de îndemânatic, cum eşti dumneata cu armele de foc, fără să fii îndeajuns de priceput şi cu armele albe. Dacă mă înşel, ei bine, vom căuta altceva.

 — Nu te înşeli, bătrâne, şi îţi accept propunerea. Permite-mi totuşi o observaţie: dacă ne înţepăm amândoi, ceea ce se poate foarte bine întâmpla, cum vom face? Nu vom fi cu nimic mai lămuriţi ca înainte.

 — Afurisită soartă! Nu mă gândisem deloc la asta, răspunse Cocardasse, pe care îl încurca această ipoteză. Ajunge! adăugă el după o clipă. Dacă se întâmplă aşa ceva, o s-o luăm de la început şi cu asta gata! Până ce unul dintre noi doi va fi atins înaintea celuilalt. Aşa merge?

 — Merge, admise tânărul.

 Apoi, împingând iepurele cu piciorul, între ei:

 — Să vedem al cui va fi! spuse el pe un ton glumeţ.

 — Să vedem al cui va fi! repetă grav Cocardasse. Şi, mai ales, atenţie, să nu ne străpungem; doar o simplă luare de sânge pentru sănătate, nu mai mult, nu-i aşa?

 — Ne-am înţeles.

 — Chiar aşa! În gardă, drăguţule.

 Imediat, săbiile lor se încrucişară.

 Cocardasse, aşa cum se lăudase, era un maestru al spadei şi, dacă lansase această provocare sergentului, o făcuse cu convingerea specific meridională că va triumfa uşor.

 — Pe legea mea! îşi spunea el. Oricât de îndemânatic ar fi, tânărul ăsta cu caş la gură nu are, ca mine, o experienţă de patruzeci de ani. O să termin, deci, foarte repede, trimiţându-i una din loviturile acelea subtile care-i plăceau micuţului meu profesor de arme, Amable Passepoil. Ah! Ticălosul. Trebuie doar să prinzi prilejul.

 Dar, de îndată ce încercase câteva asalturi asupra adversarului său, trebui să-şi reducă mult încrederea în sine şi să recunoască faptul că acesta îi va da de furcă, într-adevăr, sergentul avea un joc foarte fin, foarte strâns, care dovedea o metodă excelentă şi un studiu aprofundat al mânuirii spadei.

 Avea, mai ales, o vioiciune extraordinară a mâinii, care îl dezorienta cu totul pe bătrânul amator de scrimă; cu atât mai mult cu cât, necăutând să atace şi limitându-se să rămână în defensivă, acesta nu putea să-şi dea seama de adevărata valoare a adversarului său.