Volumul 10 - Tarzan și Poveștile Junglei - Edgar Rice Burroughs

CAPITOLUL I – Prima dragoste a lui Tarzan.

Întinsă alene la umbra pădurii tropicale, Tika reprezenta cel mai atrăgător tablou de drăgălăşie feminină. În tot cazul, aşa credea Tarzan al maimuţelor, care se desfăta privind-o de pe creanga joasă a unui copac din apropiere.

Dar şi pe el, să-l fi văzut cocoţat în copacul uriaş secular, pe ramura ce se legăna uşor, cu pielea brună sub reflexul razelor strălucitoare ale unui soare ecuatorial, care pătrundea prin frunzişul de deasupra, cu trupul elegant croit, culcat cu capul puţin întors la o parte, ca absorbit în contemplare, pe când ochii lui vioi devorau visător obiectul adorării sale, l-ai fi luat drept reîncarnarea vreunui semizeu din vechime.

Nimeni nu şi-ar fi putut închipui că, pe când era mic de tot, a supt la pieptul păros al unei maimuţe mari şi urâte, nici că, de-a lungul existenţei sale înmagazinate în memorie (după moartea părinţilor săi în cabina de pe malul mării, la marginea junglei), el nu a cunoscut alţi tovarăşi, decât pe maimuţoii fioroşi şi femelele arţăgoase din tribul lui Ciuk, marele antropoid.

Iar, dacă cineva ar fi putut citi gândurile ce treceau prin creierul lui activ şi sănătos, dorul, poftele şi aspiraţiile insuflate la vederea Tikăi, ar fi fost înclinat să nu se încreadă în versiunea adevărată a originii sale. Judecând numai după ceea ce cugeta el, nu ar fi putut întrezări adevărul: el fusese născut de o frumoasă doamnă engleză, iar tatăl său era un nobil englez aparţinând uneia din cele mai vechi şi onorate familii…

Pierdut era pentru Tarzan adevărul asupra originii sale. Nu avea de unde să ştie că el era John Clayton, lord de Greystoke, membru de drept în Camera lorzilor şi chiar de ar fi ştiut, tot nu ar fi înţeles ce înseamnă asta.

Da, Tika era cu adevărat frumoasă! Bineînţeles că şi Kala a fost frumoasă o mamă nu poate fi altfel decât frumoasă – dar Tika avea o frumuseţe a ei, irepetabilă, indescriptibilă pentru Tarzan, ci numai sesizabilă în mod vag, nelămurit.

Tarzan s-a jucat ani întregi cu Tika şi alţi pui de maimuţă, dar ei au început să devină posaci şi arţăgoşi; Tika, deşi de-o vârstă cu ei, a rămas veselă şi a continuat să se joace cu Tarzan. Iar, dacă el s-a gândit mai serios la aceasta, probabil că ataşarea lui crescândă faţă de tânăra femelă a atribuit-o faptului că, dintre toţi tovarăşii lui de joacă de altădată, ea era singura care mai avea plăcerea să se joace ca înainte.

Azi, însă, cum se uita la ea, a observat că este atras atât de frumuseţea corpului, cât şi de cea a figurii ei…, fapt pe care niciodată nu l-a constatat până atunci, niciuna din aceste calităţi neavând vreun amestec în uşurinţa ei de a alerga prin copaci, nici în putinţa ei de a se adapta la jocurile pe care creierul lui fecund le inventa. Se scarpină în cap, afundându-şi degetele prin bogatul păr negru care-i încadra atât de bine figura drăguţă de băiat, se scărpină în ceafă şi oftă.

Frumuseţea de curând descoperită la Tika era şi cauza disperării sale. Invidia blana frumoasă ce acoperea tot corpul ei. Pielea lui netedă, bronzată de arşiţa soarelui, o detesta, ură provenită din dezgust şi dispreţ. Cu câţiva ani mai înainte, nutrise speranţa vană că va fi odată acoperit peste tot cu păr, ca fraţii şi surorile sale. În timpul din urmă, speranţa realizării acestui vis delicios a început să-l părăsească.

Unde mai pui dinţii ei mari ca ai băieţilor, dar destul de puternici şi frumoşi, pe lângă cei albi şi neputincioşi ai lui. Dar sprâncenele ei stufoase, dar nasul gros şi lătăreţ! Dar gura ei! Tarzan a încercat de multe ori să-şi rotunjească gura într-un cerc mic şi apoi, umflându-şi obrajii, să clipească repede din ochi. Dar niciodată nu a reuşit să facă asta atât de drăgălaş şi irezistibil ca Tika.

Pe când se uita la ea nedumerit, observă că un tânăr maimuţoi, care până atunci şi-a căutat hrana când aici, când dincolo, a început să se dea binişor pe lângă Tika. Celelalte maimuţe din tribul lui Ciuk îşi vedeau fiecare de treburile lor, unii în căutarea hranei, alţii odihnindu-se, întinşi alene la umbră.

Din când în când, s-a întâmplat ca unul sau altul să treacă chiar pe lângă Tika, dar Tarzan nu a dat atenţie faptului. De ce, aşadar şi-a încruntat sprâncenele şi şi-a încordat muşchii în clipa când a văzut că Tug s-a oprit lângă tânăra femelă şi s-a aşezat alături de ea?

Lui Tarzan i-a plăcut Tug, întotdeauna. Încă din copilărie, Tug a fost unul din tovarăşii lui nedespărţiţi. Amândoi au făcut tot felul de boroboaţe cu Tug; amândoi l-au necăjit pe Numa, leul. Atunci de ce Tarzan a simţit că i se ridică părul de pe ceafă, pentru simplul motiv că Tug s-a aşezat lângă Tika? Adevărat, Tug nu mai era un pui jucăuş, ca odinioară. Când îşi rânjea colţii şi mârâia, nimeni nu-şi mai închipuia că ar fi vrut să se joace, ca pe vremea când se tăvălea pe iarba moale, prefăcându-se că se bate cu Tarzan. Azi, Tug era un maimuţoi enorm, tăcut şi impunător, iar cu Tarzan nu se certase niciodată până acum.

Au trecut câteva minute, timp în care Tarzan privea cum Tug se apropie din ce în ce mai mult de Tika. Dar când văzu că maimuţoiul întinde o labă să o mângâie pe Tika pe umăr, Tarzan a sărit ca o pisică din copac şi s-a apropiat de ei.

Pe când venea spre ei, buza de sus i s-a zbârcit într-un rânjet de i se vedeau toţi dinţii, iar din pieptul lui puternic ieşea un mârâit surd şi teribil. Tug îl privi nedumerit, dar în privirile Tikăi se citea mirare şi plăcere. A ghicit ea, oare, cauza tulburării lui Tarzan? Cine poate şti?! În tot cazul, era de sex feminin, aşa că a întins o mână şi l-a scărpinat pe Tug după ureche.

Tarzan observă; şi din clipa când a văzut, Tika a încetat să mai fie pentru el o simplă tovarăşă de joacă, ca acum un ceas-două, ci se metamorfoză într-un lucru minunat – cel mai minunat din lume – pentru deţinerea căruia s-ar fi bătut până la moarte cu Tug şi cu oricine altul care ar fi îndrăznit să-i conteste dreptul la posesie.

Aplecat de mijloc, cu muşchii încordaţi şi cu un umăr întors spre maimuţoi, Tarzan merse tot mai aproape. Ochii lui nu i-au părăsit o clipă pe ai lui Tug, iar mârâiturile se înteţeau, erau tot mai dese şi mai tari. S-a ridicat şi Tug în picioare, cu părul zburlit, cu colţii rânjiţi. A început să dea ocol, ţeapăn de picioare şi mârâind.

— Tika e a lui Tarzan, a zis viitorul Rege al junglei în guturalele surde, limba marilor antropoizi.

— Tika e a lui Tug, a răspuns maimuţoiul.

Alţi maimuţoi, Tac, Nung şi Gunt, tulburaţi de mârâiturile celor doi combatanţi, s-au oprit din treburile lor, privind cu interes. Deşi le era somn, au mirosit o luptă care promitea să întrerupă monotonia vieţii din junglă. Tarzan avea colac pe umăr, funia sa de iarbă, iar în mână cuţitul de vânătoare al tatălui său, mort demult, tată pe care nu l-a cunoscut niciodată. În creierul mic al lui Tug, exista mare respect pentru lucioasa lamă ascuţită mânuită atât de bine de băiat.

Cu această armă l-a ucis el pe Tug, teribilul lui tată vitreg şi pe Bolgani, gorila cea mare. Acestea toate le ştia bine Tug, aşa că se învârtea cu multă băgare de seamă în jurul lui Tarzan, căutând să-l surprindă (pe când acesta, foarte atent din cauza inferiorităţii armelor lui naturale, urma aceeaşi tactică).

Câtva timp se părea că altercaţia lor se va sfârşi ca cele mai multe din certurile dintre membrii tribului, adică să-i treacă unuia din combatanţi necazul şi să plece pentru a-şi vedea de alte treburi.