Nobila Casă - Volumul 2 - James Clavell

Vol. 2

 JOI Ora 4.50.

 Cu vreo oră înainte ca zorile să se ivească, stând în ploaia care turna, Poon Vremebună privea cadavrul lui John Chen, pe jumătate gol, şi trase o înjurătură. Scotocise prin hainele mortului şi scormonise prin mormanul de pământ jilav pe care cei doi tineri, Kin Pak şi Chen Ureche-de-câine îl scoseseră din groapă. Dar – nimic. Nici monede, nici frânturi de monede sau bijuterii, nimic. Mai devreme, Wu Patru Degete spusese: „O să găsiţi voi jumătatea aia de monedă, Poon Vremebună.” Bătrânul îi mai dăduse şi alte instrucţiuni, iar Poon Vremebună era bucuros că asta îl scutea de orice responsabilitate şi nu mai avea cum să greşească.

 Înainte de a veni aici, îi ordonase lui Chen Ureche-de-câine şi lui Kin Pak să ducă la parter cadavrul bătrânului Kin şi îl ameninţase pe Kin Ciupitul, care îşi oblojea mâna schilodită, că îi taie limba dacă îl mai aude o dată jelindu-se. Au lăsat corpul bătrânului Kin pe alee. Poon Vremebună îl descoperi apoi pe Regele Cerşetorilor din Kowloon City, care era un văr mai îndepărtat al lui Wu Patru Degete. Toţi cerşetorii erau membri ai Corporaţiei Cerşetorilor, care avea un rege în Hong Kong, unul în Kowloon şi unul în Kowloon City. În vremurile de demult, cerşetoria era o profesie bănoasă, dar acum, din cauza condamnărilor grele la închisoare, a amenzilor şi a numeroaselor munci bine plătite, nu mai aducea vreun câştig serios.

 — Vezi, preacinstite Rege al Cerşetorilor, cunoştinţa asta a noastră a murit, îi explică pe îndelete Poon Vremebună distinsului bătrân. Nu are pe nimeni, aşa că a fost abandonat pe Aleea Florarilor. Marele meu Dragon va aprecia în mod sigur un mic ajutor. Ai putea aranja o înmormântare discretă?

 S-au târguit politicos, apoi au plătit suma convenită, după care s-au dus la taxi şi la maşina care îi aşteptau dincolo de marginea oraşului, fericiţi că de-acum corpul va dispare pentru totdeauna fără nici o urmă. Kin Pak era deja instalat pe scaunul din faţă al taxiului. Poon Vremebună se aşeză lângă el.

 — Du-ne la John Chen, ceru el. Dar repede!

 — Ia-o spre şoseaua Sha-Tin, zise Kin Pak şoferului pe un ton important.

 Chen Ureche-de-câine se ghemuise pe canapeaua din spate cu mai mulţi luptători de-ai lui Poon Vremebună. Kin Ciupitul şi ceilalţi intrară şi ei în maşină. Cele două automobile o luară spre nord-vest, în Noile Teritorii, pe şoseaua Sha Tin-Tai Po care o cotea spre sate şi spre zone recolonizate, spre aşezări de cocioabe locuite de oameni stabiliţi aici ilegal, după ce se strecuraseră printr-o trecătoare a muntelui. Mergeau pe lângă calea ferată, care ducea spre nord, spre graniţă, trecând pe lângă bogate grădini de legume, ce împrăştiau miasme de bălegar. Cu puţin înaintea satului de pescari Sha-Tin, au făcut la stânga, lăsând deoparte şoseaua principală şi intrând pe un drum lateral, distrus şi plin de noroi. Se opriră lângă un pâlc de copaci şi ieşiră din maşină. Era cald şi ploua, iar pământul mirosea plăcut. Kin Pak luă lopata şi îi conduse pe ceilalţi în crâng. Poon Vremebună lumina cu lanterna, în timp ce Kin Pak, Chen Ureche-de-câine şi Kin Ciupitul căutau. Le era greu să găsească locul exact pe întuneric. Au început să sape pentru a doua oară în alt loc. Înainte ca tânărul Kin Pak să-şi amintească în sfârşit că tatăl lor marcase locul cu o piatră în formă de semilună. Înjurând, uzi până la piele, găsiră în cele din urmă piatra şi începură să sape. Mai în adânc, pământul era uscat. Nu după mult timp, scoaseră cadavrul înfăşurat într-o pătură. Mirosea greu. Poon Vremebună îi puse să despoaie hoitul şi să caute cu atenţie, dar nu găsiră nimic.

 — Ai trimis toate celelalte lucruri la Nobila Casă Chen? întrebă el din nou, în vreme ce picăturile de ploaie îi curgeau pe faţă, iar hainele i se îmbibau de apă.

 — Da, răspunse tânărul Kin Pak enervat. De câte ori trebuie să vă mai spun? Era foarte obosit, iar hainele îi erau deja murate şi parcă simţea că-şi dă sufletul.

 — Scoateţi toţi de pe voi hainele astea împuţite de bălegar. Pantofi, ciorapi, tot. Vreau să vă caut prin buzunare.

 Toţi se supuseră. Kin Pak purta la gât un inel ieftin din jad. Aproape toţi oamenii din China purtau câte un obiect din jad care să le aducă noroc, pentru că toţi credeau că atunci când un zeu rău îţi pune piedici, spiritul jadului te apără împotriva răului, ia asupra sa puterea diavolească, distrugând-o, salvându-te de la pieire. Dar dacă nu se întâmpla aşa, însemna că Zeul Jadului dormea, şi asta ar fi fost, deh, ghinionul tău. Poon Vremebună nu găsi nimic în buzunarele lui Kin Pak. Îi aruncă înapoi hainele. Era de-acum şi el ud leoarcă şi foarte supărat.

 — Poţi să te îmbraci, şi îmbracă şi hoitul ăla. Şi grăbiţi-vă!

 Chen Ureche-de-câine avea aproape 400 de dolari Hong Kong şi o brăţară de jad de bună calitate. Unul dintre oameni i-a luat jadul, iar Poon a băgat banii în buzunar, întorcându-se spre Kin Ciupitul. Toţi au holbat ochii când au văzut sulul de bancnote pe care l-au găsit în buzunarul lui de la pantaloni.

 Poon Vremebună se păzea cât putea de ploaie.

 — Unde mă-ta ai găsit atâtea lovele?

 El le povesti cum i-a uşurat de bani pe cei norocoşi, în faţă la Ho-Pak. Au râs cu toţii şi l-au felicitat pentru isteţimea lui.

 — Foarte bine, foarte inteligent, zise Poon. Eşti un bun om de afaceri. Îmbracă-te. Cum se numea bătrâna?

 — Îşi zicea Ah Tam! Kin Ciupitul îşi şterse şiroaiele de pe ochi, răsucindu-şi degetele de la picioare în noroi, şi simţi că mâna schilodită acum îl ardea şi îl durea grozav de tare. Te duc la ea dacă doreşti, îi spuse.

 — Hei, am nevoie aici de blestemata aia de lumină! strigă Kin Pak, care moşmondea în patru labe, luptându-se să-l îmbrace pe John Chen. Poate careva să-mi dea o mână de ajutor?

 — Ajutaţi-l!

 Chen Ureche-de-câine şi Kin Ciupitul săriră să-l ajute, în timp ce Poon Vremebună fixă lumina lanternei pe cadavru. Corpul era umflat, buhăit. Ploaia spălase noroiul. Ceafa lui John Chen era plină de sânge şi zdrobită, dar faţa i se putea recunoaşte.

 — Ayeeyah, zise unul din oameni, haideţi să ne terminăm treaba. Simt că spiritele rele ne dau târcoale.

 — Îi punem numai pantalonii şi cămaşa, zise pe un ton acru Poon Vremebună.

 Aşteptă până îi traseră câteva haine pe el. Se întoarse apoi spre ei:

 — Acum spuneţi, care dintre voi, ticăloşilor l-a ajutat pe bătrân să-l omoare pe prăpăditul ăsta?

 Kin Pak vru să răspundă: Eu, am… Se opri când îi văzu pe ceilalţi doi arătându-l cu degetul, strigând într-un glas:

 — El a fost, îndepărtându-se iute de el.

 — Am bănuit eu! Poon Vremebună era bucuros că în sfârşit, a dezvăluit misterul, îşi îndreptă degetul arătător butucănos spre Kin Pak, poruncindu-i: Treci în groapă şi aşează-te jos!

 — Avem un plan simplu să-l răpim chiar pe Chen, de la Nobila Casă, ceea ce ne-ar aduce tuturor un câştig de două-trei ori mai mare decât prăpăditul ăsta. Să vă spun cum facem, heya? zise Kin Pak.

 La această idee nouă, Poon Vremebună ezită un moment, îşi aminti apoi de instrucţiunile lui Patru Degete şi strigă la el:

 — Bagă-ţi mutra în mocirlă în groapă.

 Kin Pak se uită la ochii încruntaţi ai lui Poon şi înţelese pe dată că-l aştepta moartea. Ridică din umeri. Joss.

 — Mă piş pe toţi urmaşii voştri, strigă el, băgându-se în groapă şi aruncându-se la pământ.

 Îşi puse capul pe braţe în noroi şi începu să simtă cum i se stinge viaţa. Venise din nimic, se ducea ca un nimic, totdeauna o părticică a familiei Kin, a tuturor generaţiilor, trăind totdeauna în curgerea ei permanentă, din generaţie în generaţie, mergând prin istorie spre un viitor fără ţel. Poon Vremebună puse mâna pe o lopată şi, pentru că tânărul se arătase prea îndrăzneţ îl trimise pe lumea cealaltă înfingându-i lama ascuţită a lopeţii între vertebre. Kin Pak muri instantaneu.

 — Astupă groapa!

 Chen Ureche-de-câine rămase năucit, dar se grăbi să execute ordinul. Poon Vremebună începu să râdă, îi puse piedică şi pentru că se arătase fricos îl lovi sălbatec cu piciorul, făcându-i vânt spre groapă. Într-o secundă lopata se învârti în mâna lui Poon, şi-l trăsni pe Chen Ureche-de-câine în ceafă. Acesta mai apucă să ofteze şi se prăbuşi peste Kin Pak. Ceilalţi spuseră, exclamând:

 — Eeeee, dar ai mânuit lopata aia ca pe o bâtă de cricket! A murit?

 Poon Vremebună nu răspunse, privi doar la ultimul Vârcolac, Kin Ciupitul. Toţi îşi îndreptară ochii spre el. Stătea ţeapăn în ploaie. În acel moment, Poon observă şnurul strâns tare în jurul gâtului său. Luă lanterna, se îndreptă spre el şi văzu că partea cealaltă a şnurului atârna pe spate. La capăt se afla o jumătate de monedă ruptă, cu o gaură făcută cu grijă. Era un ban de aramă şi părea a fi vechi.

 — Toţi zeii să-mpută cu vântuituri faţa lui Tsao Tsao! Unde ai găsit-o? întrebă el radiind de bucurie.

 — Tata mi-a dat-o.

 — De unde o are, răhăţelule?

 — Nu mi-a spus.

 — A primit-o oare de la Chen Fiul Numărul Unu?

 — Nu ştiu, spuse şi ridică din umeri. Nu eram acolo când l-au omorâT. Sunt nevinovat, pe viaţa mamei mele!

 Cu o mişcare bruscă, Poon Vremebună îi smulse şnurul de la gât.

 — Duceţi-l la maşină! le porunci el luptătorilor lui. Păziţi-l bine. Îl luăm înapoi cu noi. Da, îl ducem înapoi. Ceilalţi acoperiţi groapa cu pământ şi camuflaţi-o cu grijă!

 Ordonă apoi ultimilor doi din oamenii săi să ia pătura în care se afla John Chen şi să-l urmeze. Au executat ordinul cam împleticindu-se din pricina beznei. Poon mergea anevoie spre Sha Tin Road, ocolind mocirla. În apropiere se găsea un refugiu încropit din carcasa unui autobuz distrus. Când pe drum nu mai fu nimeni, le făcu oamenilor cu mâna şi aceştia desfăcură repede pătura, rezemând corpul într-un colţ. Scoase după aceea notiţa pe care o pregătiseră dinainte Vârcolacii şi o lipi cu grijă pe corp.

 — De ce faci asta. Poon Vremebună, heya? De ce fa…

 — Pentru că aşa mi-a spus Patru Degete să fac! De unde să ştiu eu de ce? Ţineţi-vă spurcata aia de gură…

 Farurile unei maşini care se apropia, luând curba, îi luminară brusc. Au îngheţat, întorcându-şi feţele, făcându-se că sunt nişte pasageri aşteptând autobuzul. După ce trecu maşina, o tuliră. Zorile brăzdau cerul, iar ploaia îşi mai împuţinase puterile.

 Telefonul sună strident şi Armstrong se trezi din somn cu greu. Bâjbâi cu mâna după receptor. Îl ridică. Soţia lui se întoarse pe partea cealaltă, deranjată, şi se trezi.

 — La telefon sergentul major divizionar Tang-po, sir, iertaţi-mă că v-am trezit, sir, dar l-am găsit pe John Chen. Vârco…

 Armstrong sări repede din pat, întrerupându-l:

 — Viu?

 — Dew neh loh moh nu, sir, corpul său a fost găsit în apropiere de Sha Tin într-o staţie de autobuz, un refugiu, sir, şi blestemaţii ăia de Vârcolaci au lăsat o notiţă pe pieptul lui, sir: „Acest Fiu Numărul Unu Chen a făcut prostia să încerce să scape de noi. Nimeni nu poate scăpa de Vârcolaci! S-o ştie tot Hong Kongul. Ochii noştri sunt pretutindeni!” El a…

 Armstrong asculta îngrozit, în timp ce omul, agitat, relata cum a fost chemată poliţia la Sha Tin de către un pasager matinal. Imediat au înconjurat zona şi au telefonat la Secţia de investigaţii criminalistice de la Kowloon.

 — Ce trebuie să facem, sir?

 — Trimiteţi-mi imediat o maşină.

 Armstrong închise telefonul, frecându-se la ochi să-şi alunge oboseala. Purta un sarong care cădea bine pe trupul său musculos.

 — Probleme? Mary îşi ascunse un căscat şi se întinse, avea exact patruzeci de ani, era cu doi ani mai tânără decât el, şatenă, foarte îngrijită, cu o înfăţişare plăcută, deşi plină de riduri.

 Armstrong îi spuse despre ce era vorba, urmărind-o atent. Ea păli.

 — Oh! E groaznic. Vai ce groaznic. Bietul John!

 — Pregătesc eu ceaiul, zise Armstrong.

 — Nu, nu, îl fac eu, se scula din pat, hotărâtă. Mai ai timp?

 — Doar o ceaşcă de ceai. Ascultă cum plouă, ce vreme nenorocită!

 Căzut pe gânduri, Armstrong se duse în baie, se bărbieri şi se îmbrăcă rapid, cum numai un poliţist sau un doctor poate s-o facă. N-apucă să ia decât două înghiţituri din ceaiul fierbinte, dulce, şi până să-şi ia pâinea prăjită se şi auzi sunând la uşă. I se adresă soţiei:

 — Îţi telefonez mai târziu. Ce zici de o cină, deseară, cu mâncare indiană? Putem merge la Singh.

 — Da, răspunse ea. Da, dacă vrei tu.

 Uşa se închise după el. Mary Armstrong privi spre uşă. Mâine sărbătorim cincisprezece ani de căsătorie, se gândi ea. Nu ştiu dacă îşi va aminti. Probabil că nu. Din paisprezece aniversări, în opt a fost plecat în misiune, o dată am fost eu în spital, iar în rest… totul a decurs normal, cred. Se duse la fereastră şi trase draperia. Şiroaie de ploaie brăzdau ferestrele în lumina încă neclara a zorilor. Acum însă era răcoare şi plăcut. Apartamentul avea două dormitoare, mobilate de ei, deşi locuinţa aparţinea guvernului şi le fusese repartizată pentru perioada în care era el în serviciu. Doamne, ce serviciu! Pentru o soţie de poliţist era groaznic. Să-ţi petreci viaţa aşteptându-l să vină acasă, aşteptându-te ca un tâlhar să-l înjunghie cu cuţitul, sau să-l împuşte, sau să-l rănească – în cele mai multe nopţi dormi singură, sau eşti trezită la orele la care se doarme cel mai bine pentru a-ţi anunţa dezastre de neînchipuit şi iar pleacă de acasă. Muncă multă, prost plătită. Sau te duci la Clubul Poliţiei şi stai cu alte neveste, în timp ce bărbaţii pot fi omorâţi. Iar tu stai la taclale cu celelalte şi bei gin cu apă tonică. Cel puţin ele au copii. Copii. Oh, Doamne… Aş fi vrut să avem copii. Dar cele mai multe soţii se plângeau cât sunt de obosite, cât le epuizează copiii, se plângeau de slujnice şi de şcoală, de cheltuielI. Şi de orice. Ce naiba mai înseamnă şi viaţa asta? Ce mizerabilă pierdere de vreme. Ce monotonă şi detestabilă…

 Sună telefonul.

 — Taci! strigă ea la aparatul acela nenorocit, apoi râse nervos. Mary, Mary, faci exact invers de cum îţi dictează firea? se mustră singură şi ridică receptorul. Alo?

 — Mary, aici Brian Kwok. Iartă-mă că te trezesc, e acasă Rob…

 — Oh, bună, dragă. Nu regret, tocmai a plecat. Ceva în legătură cu Vârcolacii.

 — Am auzit şi eu, de aceea îl sunam. S-a dus la Sha Tin?

 — Da. Te duci şi tu?