Contesa Fantoma - Alexandre Dumas

1838. Călătoream prin Germania; mă îndreptam spre domeniul de vânătoare al unui negustor din Frankfurt care ştiindu-mă pasionat după acest sport, mă invitase să vânez, nu cu el (trebuie să recunosc: negustorul nu aprecia deloc patima mea), ci cu fiul său care avea cu totul alte idei decât tatăl.

În ziua hotărâtă, ne-am întâlnit la locul fixat. Trăsurile ne aşteptau. Vizitiii, ba chiar şi caii, dădeau semne de neastâmpăr, aşa că ne-am grăbit să plecăm.

După vreo două ore, am ajuns la castelul gazdei; ne aştepta acolo un ospăţ în toată regula. Stăpânul vroia să-şi arate şi el talentele.

Nu eram prea numeroşi – numai opt – aşa că prieteniile s-au legat destul de uşor.

Fiul amfitrionului, profesorul lui, alţi cinci prieteni şi cu mine eram foarte veseli şi ne bucuram de ideea că, în curând ne vom putea arăta priceperea.

La masă, am fost aşezat lângă profesor; vorbeam de călătorii. El fusese în Egipt, iar eu tocmai sosisem din ţara faraonilor.

Ne-am împrietenit repede. O unire pe care o credem de lungă durată la început, dar se rupse foarte uşor.

Ne-am înţeles să vânăm împreună, unul lângă altul.

Sculându-se de la masă, profesorul mi-a dat un sfat: să fim veşnic în fruntea celorlalţi şi să ne apropiem cât mai mult de munţii Taunus.

— Iepurii şi potârnichile, spuse el, se adăpostesc întotdeauna în pădurile acestor munţi.

Am urmat sfatul cu ardoare, şi aceasta cu atât mai mult cu cât am căpătat repede convingerea că spusele profesorului erau adevărate. Belşugul vânatului ne-a făcut să uităm întârzierea pe care o suferise plecarea noastră de la castel.

Ispita era însă atât de mare încât, încredinţat de simţul de orientare al câinelui meu, m-am hotărât să mă afund, cât mai mult posibil în pădure.

DaR. Omul gândeşte şi Dumnezeu hotărăşte.

Într-adevăr câtăva vreme, deşi în plină pădure, puteam zări pe tovarăşii mei; nu m-aş fi putut rătăci deci.

Deodată, un cârd de potârnichi se coborî spre valea întunecoasă: m-am luat după el. Ţintisem câteva din ele şi, dornic de a mai nimeri şi altele, le urmăream.

— Încă o dată vă cer iertare, ne zise contele Elim, pentru toate aceste amănunte lăudăroase, sunt însă trebuincioase pentru a explica singurătatea mea şi fantastica aventură care urmează.

Am asigurat pe conte de atenţia noastră. Numai atunci a continuat:

— Urmăream deci cu înfocare stolul meu de potârnichi care, din colţ în colţ, din vale în vale, m-a condus în afunzimile prăpăstioase ale muntelui.

Nici nu observasem că norii acoperiseră cerul şi că furtuna ameninţa, dar bubuitul tunetului mi-a atras atenţia.

Mă aflam în fundul unei văi, în mijlocul unui luminiş, în jurul meu nu vedeam decât crestele ameninţătoare ale stâncilor. În depărtare se zăreau ruinele unui vechi castel, probabil părăsit; dar nu observam nici un drum, nici o potecă. Nu ştiam ce să fac.

Norii cenuşii acopereau cerul. Tunetele din ce în ce mai puternice, erau mai dese acum. Picături mari de ploaie începuseră să cadă. Vântul puternic învolbura frunzele căzute, dând naştere la vârtejuri macabre. Ce puteam face?

Nu aveam timp de pierdut. M-am hotărât să merg drept înainte. Trebuia să găsesc o cărare sau un drum care să mă ducă la un adăpost. Nu-mi era frică de nimic. Muntele nu era locuit decât de iepuri şI. Poate de ţărani timizi şi neospitalieri. Atunci, dacă n-aş fi găsit o casă în care să poposesc, m-aş fi culcat în pădure.

Da, dacă cerul nu mi-ar fi vestit intenţiile sale.

Mă grăbeam. Pasul mi-era însă împiedicat de greutăţile terenului. Desişurile, gropile, atât de des întâlnite în ţinuturile de munte, întunericul care se iuţea să îmbrăţişeze natura s-au hotărât să mă împiedice şi să mă pedepsească pentru îndrăzneală mea. Pe lângă toate acestea, foamea începuse să mă chinuiască. Pădurea devenea din ce în ce mai deasă; totuşi înaintam, căci nu pierdusem speranţa de a găsi un adăpost.

Aşteptările mele n-au fost zadarnice. În sfârşit, iată urmele unei poteci. Dar în ce parte trebuia să mă îndrept: spre stânga, spre dreapta?

Neştiind, m-am luat după câinele ce mă însoţea; o apucase spre dreapta.

Dacă aş fi avut răgaz, aş fi admirat cu bucurie minunăţia naturii: fulgere luminoase brăzdau cerul, răspândind asupra pădurii o lumină fantastică, zgomotele tunetelor se năşteau în fundul unei văi pentru a muri în adâncul alteia, vârtejuri de vânt îndoiau brazii cei falnici şi stejarii seculari. Totuşi lupta era mare, pădurea se războia cu forţele dezlănţuite ale naturii, arborii gemeau, munţii vuiau, iar peste tot zvon trist, foarte trist, întocmai ca al unui om care simte că i se apropie sfârşitul.

Sufeream însă prea mult din cauza furtunii, ca să mai pot admira poezia locului; apa mă udase până la piele, iar foamea nu-mi dădea astâmpăr.

După o jumătate de ceas de mers, zăresc umbra unui bordei. Câinele nu mă înşelase.

Grăbesc pasul, încălzit de speranţa unei odihne binefăcătoare.

Mă aflu în faţa colibei, dar, spre amărăciunea mea, nu zăresc nici o lumină.

Nu era prea târziu. Desigur că proprietarul „casei” nu se culcase. Uşile şi ferestrele erau închise. Singurătatea pe care o închideau se răspândea chiar în afara lor. Dar se vedeau urmele mâinilor omeneşti: o viţă de vie de toată frumuseţea acoperea un zid întreg, iar grădiniţa era destul de îngrijită.