Ţinutul blănurilor - Jules Verne

Capitolul I. O serată la fortul Reliance

În seara aceea ― 17 martie 1859 ― căpitanul Craventy dădea o serbare la fortul Reliance.

Cuvântul “serbare” nu trebuie să dea impresia că era vorba de o petrecere grandioasă, de un bal la Curte, de un “raout”, cum spun englezii unei reuniuni mondene, zgomotoase, sau de o festivitate cu mare orchestră. Recepţia căpitanului Craventy era mult mai modestă, deşi căpitanul făcuse totul pentru a-i da cât mai multă strălucire.

Într-adevăr, sub supravegherea caporalului Joliffe, marea sală de la parter fusese transformată. Se mai vedeau încă pereţii de lemn, întocmiţi din trunchiuri de copac aproape necioplite, aşezate orizontal, dar patru steaguri englezeşti, puse în cele patru colţuri ale încăperii, şi nişte panoplii, împrumutate de la arsenalul fortului, le ascundeau goliciunea. Dacă grinzile lungi ale tavanului, zgrunţuroase şi negre de fum, se sprijineau pe contraforturi lucrate grosolan, în schimb două lămpi cu abajururi de tablă atârnau ca nişte adevărate lustre de lanţurile lor şi răspândeau suficientă lumină în atmosfera înceţoşată a sălii. Ferestrele erau înguste; câteva din ele se asemuiau chiar cu ferestruicile unei cetăţi; geamurile, acoperite de chiciură groasă, opreau privirile curioase să vadă ce se petrece înăuntru, iar două sau trei fâşii de pânză roşie, în chip de draperii, potrivite cu gust pe lângă rame, stârneau admiraţia invitaţilor. Cât despre podeaua, alcătuită din dulapi grei bine îmbinaţi, caporalul Joliffe o măturase cu grijă pentru această serată. Nici un fotoliu, nici o canapea, nici un scaun sau alt fel de mobilă modernă nu împiedicau oaspeţii să se mişte în voie. Bănci de lemn pe jumătate îngropate în perete, cuburi masive cioplite din topor şi două mese cu picioare groase formau tot mobilierul sălii, dar peretele despărţitor, a cărui uşă îngustă, cu un singur canat, dădea în camera învecinată, era împodobit pitoresc şi cu fast. Agăţate de grinzi, una mai frumoasă ca alta, erau rânduite blănuri scumpe care n-ar fi putut fi văzute nici în cele mai luxoase vitrine din Regent-Street sau de pe Newski Prospect. Sar fi zis că toată fauna ţinuturilor arctice a trimis câte un exemplar din cele mai admirabile blănuri ale sale, pentru a fi reprezentat în acest decor. Privirile nu ştiau la care din ele să se oprească mai întâi: la cele de lup, de urs cenuşiu, de urs polar, de lutră, volverenă, vizon, castor, ondatra, de hermină sau de vulpe argintie. Deasupra acestei expoziţii se desfăşura o deviză ale cărei litere fuseseră decupate artistic, din carton colorat ― deviza cunoscutei Companii a Golfului Hudson:

PROPELLE CUTEM{1}

― Într-adevăr, caporale Joliffe, zise căpitanul Craventy, te-ai întrecut pe tine însuţi!

― Cred şi eu, domnule căpitan, cred şi eu, răspunse caporalul. Dar să fim drepţi. O parte din laudele dumneavoastră le merită doamna Joliffe, care m-a ajutat în toate.

― Este o femeie pricepută, caporale.

― Neîntrecută, domnule căpitan.

În mijlocul sălii se găsea o sobă uriaşă, jumătate de cărămidă, jumătate de teracotă, al cărei burlan gros de tablă, ieşind prin acoperiş, împrăştia în văzduh şuvoaie de fum negru. Soba trăgea, duduia şi se încălzise la roşu, datorită lopeţilor de cărbune pe care le arunca fără încetare un soldat anume însărcinat cu această îndeletnicire. Câteodată o pală de vânt senvârtejea în jurul hornului. Un fum acru, împins înapoi, răbufnea atunci prin gura sobei şi se răspândeau în sală; limbi de foc lingeau uşiţa de fontă şi un nor opac învăluia lumina lămpilor şi îmbâcsea grinzile plafonului. Dar acest mic neajuns nu-i prea supăra pe invitaţii fortului Reliance. Soba încălzea şi căldura pe care o dădea nu era prea scump plătită, căci afară bântuia un ger straşnic, sporit de vântul tăios de la nord.

Într-adevăr, se auzea cum şuiera viscolul în jurul casei. Fulgii transformaţi în ace de gheaţă se izbeau ţăcănind de chiciura geamurilor. Şuierături ascuţite pătrunzând prin uşorii uşilor şi tocurile ferestrelor ajungeau la o intensitate supărătoare. Urma apoi o tăcere adâncă. Părea că natura se odihnea puţin, apoi vijelia se dezlănţuia din nou cu o putere înspăimântătoare. Se simţea cum casa se clatină pe piloţi, scândurile trosneau şi grinzile gemeau. Un străin, mai puţin obişnuit ca oaspeţii fortului cu asemenea condiţii atmosferice, s-ar fi întrebat dacă furtuna nu va dărâma această îmbinare de scânduri şi bârne. Dar musafirilor căpitanului Craventy le păsa prea puţin de viscol, şi nici dacă ar fi fost afară nu s-ar fi speriat mai mult decât petrelii albi, care se zbenguiau în plină vijelie.

Totuşi, în ce-i priveşte, trebuiesc făcute unele observaţii. La reuniune luau parte vreo sută de persoane de ambe sexe. Două numai ― două femei ― nu făceau parte din personalul obişnuit al fortului Reliance. Acest personal se compunea din căpitanul Craventy, locotenentul Hobson, sergentul Long, caporalul Joliffe şi din vreo şaizeci de soldaţi sau funcţionari ai Companiei. Câţiva erau însuraţi ― printre alţii, caporalul Joliffe, soţ fericit al unei canadiene vioaie şi agere, un anume Mac Nap, scoţian, căsătorit tot cu o scoţiană, şi John Rae, care de curând luase de nevastă pe o localnică indiană. Fără deosebire de rang, ofiţeri, funcţionari sau soldaţi erau în această seară oaspeţii căpitanului Craventy.

Nu toţi lucrau pentru Companie. Forturile din vecinătate ― şi în aceste ţinuturi distanţa dintre vecini este de cam o sută de mile ― acceptaseră şi ele invitaţia căpitanului Craventy. Un mare număr de funcţionari sau agenţi veniseră de la fortul Providence sau fortul Resolution, aparţinând circumscripţiei lacului Esclave, şi chiar de la fortul Chipewan şi fortul Liard, situate mult mai la sud. Era unul din rarele divertismente, o distracţie neaşteptată fără doar şi poate, dorită cu înfrigurare de aceşti singuratici, de aceşti exilaţi, pe jumătate pierduţi în pustietatea ţinuturilor polare.

În sfârşit, fuseseră poftiţi şi câţiva şefi indieni, care nu refuzaseră invitaţia. Aceşti indigeni, în permanent contact cu factoriile, furnizau în mare parte, contra diverse mărfuri, blănurile cu care făcea negoţ Compania. Erau în general indieni Chippewa, oameni voinici, bine legaţi, îmbrăcaţi în haine de piele şi cu mantale de blană, şi care făceau o impresie deosebită. Faţa lor brună-arămie semăna cu măştile pe care le poartă europenii când întruchipează personaje feerice, pentru a da “culoare locală” sărbătorilor. Pe creştet aveau mănunchiuri de pene de vultur, desfăşurate ca evantaiul unei  señora şi care tremurau la fiecare mişcare a capului lor acoperit cu păr negru. Aceşti şefi, în număr de doisprezece, nu-şi aduseseră nevestele, biete “squaws”, care nu erau altceva decât nişte sclave.

Iată dar cine erau oaspeţii din această seară, primiţi de căpitan cu toate onorurile la fortul Reliance. Nu se dansa, căci n-aveau orchestră, dar bufetul îi înlocuia cu prisosinţă pe muzicanţii de la balurile europene. Pe masă trona o budincă enormă pe care doamna Joliffe o făcuse cu mâna ei; era un uriaş con retezat, din făină şi grăsime de ren şi de bou moscat; nu avea poate ouă, lapte şi lămâie după reţeta din cărţile de bucate, dar înlocuia aceste lipsuri prin proporţiile sale gigantice. Doamna Joliffe tăia mereu felii din ea şi tot mai rămânea o cantitate respectabilă. Pe masă se mai găseau grămezi de sandvişuri, în care pesmeţii marinăreşti înlocuiau feliile fine de pâine englezească; între două bucăţi de pesmet, care, cu toate că era foarte tare, nu rezista la dinţii indienilor Chippewa, doamna Joliffe aranjase în mod ingenios felii mici de “corn-beef”, un fel de carne de vită sărată, în locul şuncii de York în aspic, servită pe vechiul continent. Cât despre băuturi, whisky-ul şi ginul circulau în păhărele de cositor, fără să mai vorbim de un punci enorm, menit să încheie serbarea şi despre care indienii vor avea ce vorbi multă vreme în wigwamurile lor.

Câte laude nu primiră soţii Joliffe în timpul acestei seri! Dar şi câtă muncă şi câtă amabilitate desfăşuraseră! Câtă alergătură! Cu ce plăcere se îngrijeau de servirea băuturilor! Ei nu aşteptau, ci prevedeau dorinţele fiecăruia. Aveai măcar timp să ceri sau să vrei ceva? După sandvişuri urmau porţiile inepuizabilei budinci! După budincă, paharele de gin sau whisky.

― Mulţumesc, nu, doamnă Joliffe.

― Eşti prea amabil, domnule caporal, îţi voi cere permisiunea să mai răsuflu.

― Doamnă Joliffe, vă dau cuvântul meu că nu mai pot!