Pirat si Corsar - Karl May

Capitolul I.

 Miss Amiral.

 Din trăsura care se oprise în faţa casei bijutierului Thieme coborî, cu un pas uşor, un bărbat înalt. Strălucirea puternică a vitrinei lumina nişte trăsături frumoase, virile, bine conturate; nasul fin, arcuit şi barbişonul negru ultradichisit lăsau să se întrevadă în personajul nostru un francez sau un italian. În timp ce păşea pragul magazinului, omul nostru strigă servitorului său:

 Marc, te duci la hotel şi aştepţi acolo întoarcerea mea.

 Da, desigur, domnule conte, răspunse Marc Létrier, după care se adresă cu un zâmbet satisfăcut vizitiului: „Asta-mi convine de minune! Pot să-mi permit să iau locul stăpânului.”

 Şi se aruncă în trăsură. Dar, când să se lase pe canapeaua din spate, observă, spre uimirea lui, că cineva, de pe cealaltă parte, i-o luase înainte. „Ce-ţi veni? se răsti la necunoscut.

 Şterge-o imediat din trăsură, altminteri îţi arăt eu drumul!”

 Ah!” Acest unic sunet constitui răspunsul la ameninţările proferate de Marc. Ce-i drept, era un sunet teribil, ascuţit ca şuieratul unei pisici sălbatice care-şi pregăteşte membrele mlădioase pentru un salt. Lui Marc îi era cunoscut acest ton ameninţător, deoarece se dădu înapoi în mare grabă, părăsind portiera trăsurii.

 Doamne sfinte!… Sunteţi chiar dumneavoastră? se auzi el spunând, înlemnit, în timp ce o stranie îngrijorare i se aşternea pe faţă.

 Pe punte cu tine! Şterge-o, Marc Létrier! se auzi un şuierat scurt şi poruncitor.

 În clipa următoare Marc se şi afla sus pe capră, lângă vizitiu. Trăsura se puse în mişcare. În interiorul ei, necunoscutul, lăsat alene pe pernele spătarului, păstră tăcerea până ce ajunseră la hotelul unde vicontele François de Brétigny îşi avea reşedinţa.

 Fără să aştepte deschiderea portierei, necunoscutul sări din trăsură, aruncă slugii vicontelui un „Sus!” aspru, după care intră în holul hotelului, unde îl întâmpină un valet.

 Apartamentul pe care l-am comandat este pregătit?

 Desigur, înălţimea voastră. Permiteţi-mi să vă conduc.

 Ajuns în apartament, străinul comandă o cină bogată şi adăugă că îi va fi servită de Marc.

 Acesta din urmă află cu uimire că încăperile necunoscutului se aflau lângă cele ale stăpânului său. Stătea nemişcat şi tăcut, când la un moment dat străinul îi porunci, cu un semn al mâinii, să se apropie.

 În timp ce vaietul părăsea apartamentul, oaspetele îşi scoase pelerina şi se proţăpi, cu braţele încrucişate, în faţa lui Marc Létrier.

 Ei? rosti scurt noul-venit.

 Marc privea cu un respect amestecat cu teamă în ochii poruncitori ai celuilalt. Se înfruntau doi oameni cu caractere deosebite. Amândoi erau cam de talie mijlocie. Străinul era ceva mai zvelt şi mlădios, vioi în mişcări, iar faţa lui, cu un ten sănătos dar delicat, era complet lipsită de barbă. Marc, dimpotrivă, era mai robust, mai voinic, cu trăsături mai greoaie; faţa lui, arsă de soare, era acoperită cu o barbă deasă, tăiată scurt în dreptul obrajilor şi cu bărbia rasă; privirea îi era însă vie şi neliniştită.

 Cum te simţi pe uscat?

 Marc ridică din umeri, neştiind ce intenţii se ascund în spatele întrebării.

 Mai adineauri, când făceai pe stăpânul, te pricepeai să vorbeşti!

 Domnişoară Clairon1, eu sunt…

 Un gest poruncitor îi reteză vorba.

 Domnişoara Clairon este pe mare sau pe altundeva. Eu sunt cavalerul de Saccard, să reţii bine asta! Cum se simte stăpânul tău, domnul viconte?

 Mulţumesc, înălţimea sa este bine sănătos.

 Se prea poate. Domnul căpitan stă liniştit la ţărm în timp ce echipajul trudeşte din greu în larg, de-i trosnesc oasele. Am să-l pun eu odat’ să tragă la edec. Să simtă gustul scoicilor de pe chilă. Acum vreau însă să mănânc.

 Létrier se strecură afară, fără să scoată nici o vorbă, şi se grăbi să-l servească pe cavaler, sârguincios şi prevenitor.

 Între timp se întoarse şi vicontele. Negăsindu-l pe Marc în apartamentul său, sună din clopoţel. Abia după mai multe încercări apăru şi cel chemat. Avea în mână un platou, plin până la refuz şi arăta preocupat şi încurcat.

 Ascultă Marc, în ultimul timp mă cam neglijezi; dai dovadă de o totală lipsă de răspundere. Dacă vei continua aşa, drumurile noastre se vor despărţi!

 Marc depuse cu grijă tava şi îşi şterse sudoarea de pe frunte şi de pe obraji.

 Domnule viconte, nu am nimic împotrivă, dar nimic, dacă vreţi să-mi daţi drumul. Pentru că aşa cum stau lucrurile, este de aşteptat, pe aici, o vijelie a dracului de potrivnică. Nu puteam să vin imediat pentru că navigam în sus şi în jos pe scări ca o goeletă încărcată cu „lemn de abanos”2, urmărită de marinari englezi!

 Nu era nevoie să te agiţi atât, doar ştii foarte bine că la o oră atât de târzie nu obişnuiesc să mănânc decât foarte puţin. Mai bine scoate-mi cizmele şi adu-mi halatul!

 Iertaţi-mă, înălţimea voastră, dar nu am timp pentru aşa ceva.

 Nu ai timp? se miră Brétigny. Măi omule, ţi-ai pierdut minţile?!

 În ce priveşte minţile, domnule viconte, ele sunt la locul lor, sub vele, deşi n-ar fi de mirare dacă vreuna din ele ar fi căzut peste bord. Cina dumneavoastră, înălţimea voastră, nu mi-a dat prea mult de lucru. Dar trebuie să mai servesc pe altcineva!

 Pe altcineva? Tu, să mai serveşti pe altcineva? Încep să mă îngrijoreze de-a binelea minţile tale.

 Mintea mea este în regulă, înălţimea voastră. Nu ea mă îngrijorează, ci a dumneavoastră! În ce-l priveşte pe celălalt, sau mai degrabă pe cealaltă…

 Spusele lui fură întrerupte de clinchetul unui clopoţel.

 Iat-o, domnule viconte! Ea a sunat din clopoţel, eu trebuie să dispar!

 Marc apucă tava şi voia să părăsească în grabă încăperea. Brétigny îl reţinu.

 Dar ce vor să însemne toate astea? Doar nu…?

 Ba da… ah, de fapt, încă nici nu v-am spus, ea se află aici! Ea…

 Din nou fu întrerupt. „Marc”, se auzi o voce clară şi ascuţită din apropiere, dinspre uşa deschisă spre coridor. La auzul ei, Brétigny se dădu înapoi câţiva paşi, speriat.

 Pe toţi dracii! strigă el, pălind. Asta este chiar… sau mă înşală simţurile…, asta nu e altcineva decât Clairon!

 Bineînţeles că este: Miss Amiral, înălţimea voastră, voia să spună Marc.

 Nu putu însă continua vorba. O puternică lovitură de pumn îl aruncă într-o parte.

 Aşa, ca să ştii! Asta e pentru Miss Amiral! Ca să ţii minte că eu sunt cavalerul de Saccard! se auzi, rostit pe un ton furios. Şterge-o acum dincolo, la treburile tale. Sau, te pomeneşti că trebuie să aştept să fiu servită când o să binevoieşti tu?!

 Sluga lăsă baltă cioburile veselei sparte şi dispăru pe uşă. Străinul se postase în faţa vicontelui cu un zâmbet ambiguu întipărit pe faţă.

 Poate să cuteze cavalerul de Saccard să-l invite pe, domnul de Brétigny la cină?

 Clairon! Cum este posibil să fii aici, în faţa mea! Îmi închipuiam, credeam…, presupuneam că eşti pe… eu eu.

 Bine, bine, domnule viconte, ajunge deocamdată! Văd că bucuria provocată de surpriza mea reuşită v-a luat glasul… Poftiţi în camera mea, unde vom găsi un leac ea să vă recăpătaţi cumpătul.

 Cu un gest poruncitor, cavalerul arătă spre uşă. Brétigny se conformă şi trecu în camera alăturată în care se afla Marc, în plină activitate de recuperare a timpului pierdut. Străinul controlă, cu o privire rapidă, masa.

 Acum poţi să pleci, Marc! Am să te chem când o să am nevoie de tine.

 Létrier se îndepărtă şi cei doi se aşezară faţă în faţă.

 Serveşte-te viconte, spuse cavalerul. Nervii dumitale au nevoie de întăritoare.

 Nu era cu putinţă să rezişti fulgerului care ţâşnea din ochii întunecaţi ai cavalerului. Fără un cuvânt, Brétigny începu să mănânce. Urmă o lungă pauză în cursul căreia se auzeau numai zăngănitul farfuriilor şi zgomotul iscat de mânuirea tacâmurilor. Vicontele amuţise. Nu-şi ridica ochii din farfurie şi evita să întâlnească privirea celui din faţa sa. În sfârşit, cavalerul îşi zvârli şervetul de la gât şi se lăsă confortabil pe pernele fotoliului. Brétigny îi urmă exemplul şi îşi luă inima în dinţi pentru a întreba:

 Clairon, ce să însemne prezenţa ta aici?

 Nici mai mult nici mai puţin decât prezenţa ta.

 Eşti al doilea ofiţer de pe „l’Horrible”. Trebuia să fii pe navă!

 Tu eşti căpitanul navei „l’Horrible”. Trebuia să te afli la bordul ei!

 Ţi-am predat comanda ei pentru că, precum bine ştii, aveam treburi la Hamburg.

 Am fost de acord să preiau comanda fiindcă nu bănuiam că tu ai să transformi acest drum într-o călătorie de plăcere. Pentru aşa ceva nu aveai permisiunea mea.

 N-a fost o călătorie de plăcere; dimpotrivă, a fost o treabă foarte grea să obţin, de la societatea de asigurări, recompensa pentru bricul… pe care l-am salvat. Şi socotesc şi acum drept una dintre cele mai reuşite lovituri pe care le-am dat vreodată faptul că. După ce i-am trecut prin sabie pe toţi nenorociţii ăia de marinari blestemaţi, le-am capturat corabia, am jefuito până la ultimul cui, am pilotat-o apoi până la Bahia, dând-o drept o corabie abandonată, pentru ca, în cele din urmă, ajuns cu ea la Hamburg, să pretind, de la armatorii păgubiţi, o recompensă grasă pentru munca mea.

 E păcat, însă, că banii frumoşi pe care i-ai încasat la Hamburg ca recompensă pentru truda noastră, a tuturor, îi risipeşti şi îi faci praf în lumea netrebnicilor printre care te învârti. Ai eşuat pe uscat, dragul meu, e clar! Bărbuţa ta, bine aranjată şi îngrijită, te-o fi ajutat în aventurile tale costisitoare. Dar, să ştii de la mine, a fost o mare lipsă de prevedere din partea ta că ţi-ai schimbat atât de puţin înfăţişarea. Puteai fi uşor recunoscut, căpitane Caiman, în timpul escapadelor tale pe uscat!

 Lasă ironia! Doar nu era să înfrunt o călătorie periculoasă pe bătrânul continent numai ca să fac drumul dus şi întors până la Hamburg. Mai adaug şi faptul că ştiam corabia pe mâini sigure.

 Ei bine, să ştii că mă aflu aici ca să-ţi dovedesc că draga noastră corabie nu se află pe mâini bune.

 Cum adică? întrebă Brétigny, ridicându-şi brusc capul.