Stapanul Muntelui - Alexandre Dumas

Sierra Nevada.

În mijlocul lanţului de munţi care brăzdează Spania în toate direcţiile, de la Bilbâo la Gibraltar şi de la x-cante la capul Finistcr, masivul cel mai poetic, fără îndoială, prin Înfăţişarea pitorească, dar şi prin amintirile istorice legate de el este Sierra Nevada, ce urmează după Sierra de Guaro, de care e despărţit doar pr".itr-o vale fermecătoare, unde îşi are unul dintre izvoare râul Orjiva, care se varsă în mare între Almunecar.şi Molril.

Acolo, cliiar şi în zilele noastre încă, totul e arab: moravurile, costumele, numele oraşelor, monumentele, peisajele, deşi maurii au părăsit de două veacuri şi jumătate regatul Almohazilor.

Aceasta pentru că pământul în stăpânirea căruia intraseră prin trădarea contelui Juliân era teritoriul preferat al fiilor profetului. Situată între Africa şi Europa, Andaluzia e. ca să spun aşa, o regiune intermediară care se bucură de frumuseţile uneia şi de bogăţiile celeilalte, fără să le cunoască nici tristeţile, nici vitregiile. Are vegetaţia luxuriantă de la Metidja, udată de apele răcoroase ale Pirineilor; nu întâlneşti acolo nici soarele dogoritor al Tunisului, nici climatul aspru al Rusiei. Te salut. Andaluzie, soră a Siciliei, care te întreci cu insulele Fericite!

Voi ce aveţi fericirea să locuiţi în Sevilla, Granada sau Malaga, trăiţi, iubiţi şi muriţi la fel de fericiţi, ca şi cum aţi fi la Neapole. Astfel, am văzut la Tunis mauri care-mi arătau cheia casei lor din Granada. O aveau de la părinţii lor şi aveau de gând să o lase copiilor lor.

Iar dacă vreodată, copiii lor se vor întoarce în oraşul Aben-al-Hamar, vor regăsi şi strada şi casa în care au locuit, fără ca acei două sute patruzeci şi patru de ani scurşi de la 1610 până la 1854 să fi schimbat mare lucru, decât că au redus la optzeci de mii de suflete populaţia de cinci sute de mii de locuitori, astfel încât cheia moştenită va deschide, după toate probabilităţile uşa unei case goale, sau căreia leneşii lor urmaşii nici măcar nu se vor fi ostenit să-i schimbe broasca.

Într-adevăr, nimic spaniol n-a încolţit în pământul acesta a cărui vegetaţie naturală o constituie palmierul, cactusul, aloesul. nimic, nici măcar palatul pe care cucernicul Carol Quintul începuse să-1 ridice, ca să nu stea în locuinţa emirilor şi califilor, şi care, dominat de Alhambra, n-a putut niciodată, sub privirea batjocoritoare a rivalului său. să se înalţe mai sus de un etaj.

Îmbrăţişând toate aceste minuni ale unei arte şi civilizaţii pe care n-o vor atinge niciodată locuitorii lui actuali, regatul Granadei, ultima rămăşiţă şi ultima formă a imperiului arab în Spania, se întindea pe malurile Medí teranei de la Tarifa la Almazarrón, adică pe o lungime de aproximativ o sută douăzeci şi cinci de leghe şi se întindea spre interior de la Motril la 'Jaén, adică pe o adân-cime de treizeci şi cinci la patruzeci.

Sierra de Guaro şi sierra Nevada îl întrctaiau la două treimi din lungime.

Din vârful Mulhacén, piscul cel mai înalt, privirea putea atinge deodată amândouă graniţele sale.

La sud, Mediterana, largă întindere albastră de la Almuñécar la Alger. La nord, câmpia Granadei, uriaş covor verde, ce se desfăşoară de la Huelma, la Cordeñas.

Apoi. la est şi la vest, prelungirea nesfârşită a lanţului muntos uriaş, cu piscuri înzăpezite ale căror creste seamănă fiecare cu talazul îngheţat brusc al unui ocean răzvrătit împotriva cerului.

În sfârşit, mai jos, la dreapta şi la stânga acestei mări de gheaţă, un dublu ocean de munţi ce se prefac încet-îneet în dealuri, acoperite mai întâi de licheni prăfuiţi, apoi de mărăcini roşcaţi, apoi de brazi întunecaţi, apoi de stejari verzi, de arbori de plută gălbui, de copaci de toate soiurile, amestecându-şi culorile deosebite şi lăsând totuşi intervale în care se întind ca nişte covoare luminişuri de strugurii-ursului, de mástic şi de mirţi.

Astăzi, trei drumuri care pornesc, primul din Motril, al doilea din Vélez-Málaga, iar al treilea din Malaga, întretaie Sierra înzăpezită şi duc de la ţărmul mării la Granada, tre.când, unul prin Jayena. altul prin Alcaacin, iar celălalt prin Colmenar.

Dar pe vremea când începe povestirea aceasta, adică în primele zile ale lunii iunie a anului 1519, drumurile încă nu existau, sau, mai bine zis,-nu erau reprezentate decât prin poteci abia trasate, pe care călcau cu nepăsă-toare siguranţă doar picioarele călătorilor şi ale catâri-lor. Aceste poteci, rareori deschise prin mijlocul câmpiei, se prelungeau prin trecători şi pe piscuri cu urcuşuri şi coborâşuri, care păreau înadins făcute ca să pună la încercare răbdarea călătorilor. Din când în când, spirala lor îngustă ocolea câte o stâncă ascuţită, roşie şi caldă ca un uriaş stâlp egiptean şi atunci călătorul se afla literalmente suspendat, el şi calul lui nepăsător, deasupra pră-pastei în adâncul căreia privea îngrozit. Cu cât poteca era mai abruptă, cu atât stânca devenea mai caldă, iar piciorul omului sau al catârului risca să alunece pe granitul pe care pasul caravanelor, tocind asperităţile, îl făcuse în cele din urmă neted şi alunecos ca marmura.

E adevărat că, de îndată ce treceai de cuibul acesta de vulturi numit Alhama, drumul devenea mai uşor şi pe un povârniş destul de domol.- presupunând că „veneai dinspre Málaga şi te îndreptai spre Granada – cobora în valea Jayena. Atunci unei primejdii întrucâtva fizice îi urma alta care, deşi rămânea nevăzută până în clipa când ameninţa să se înfăptuiască, era totuşi prezentă în închipuire: cele două margini ale drumului din clipa când deveneau practicabile şi ofereau un refugiu în tufişurile dese, se umpleau de cruci pline de inscripţii sinistre.

Erau crucile de pe mormintele călătorilor ucişi de numeroşii tâlhari care, în vremurile acelea de tulburări civile, populau mai cu seamă munţii Córdobci şi Granadei, adică sierra Morena şi sierra Nevada.

De altfel, inscripţiile de pe cruci nu lăsau nici o îndoială asupra modului în care mursieră cei ce odihneau la urmbra lor. Străbătând aceiaşi munţi la trei secole după călătorii pe care în câte va clipe o să-i facem să se ivească în ochii cititorilor, am văzut cruci asemănătoare celor pe care le descriem şi am copiat de pe lugubrele lor braţe inscripţiile acestea, puţin liniştitoare pentru cei de le citesc: Aici a fost ucis un călător Ragaii-vâ pentru sufletul Im!

Aici au fost asasinaţi uri părinte* şi fiul său Domnul să-i aibă în?nila lui!

Dar inscripţia cea mai obişnuită e aceasta: Aquimataron a un hombre.

Ceea ce înseamnă pur şi simplu: „Aici a fost ucis un om."