Revoluția din apartamentul 114- Hanibal Stănciulescu
On Sale
$2.00
$2.00
Noua e-Lustrație Românească
Ziar Personal Independent
No. 62/17 Iunie 2020
București, România
În slujba poporului din 2008
Fondator– Hanibal Stănciulescu
Fondator asociat, analist, editor și povestitor Anca Delia Comăneanu
Spaime și Revoluții
De Anca Delia Comăneanu
„Revoluția din apartamentul 114”, volumul de proze scurte al lui Hanibal Stănciulescu (publicat în 1998 de Editura Eminescu și Asociația Scriitorilor) reia în forma lor netrunchiată, unele din prozele publicate în CASA (editura Cartea Românească 1988), și mai adaugă două texte noi, păstrând aceleași teme majore, omniprezente în opera lui Hanibal Stănciulescu: constrângerea și evadarea.
Constrângerea e întotdeauna executată de o societatea brutală, în care conducătorii, de școală, de atelier, de birou, sunt nu numai stupizi dar și răi până la ultima fibră a ființei lor. Așa au fost selectați, conform unui plan subtil, menit să reducă lumea la două două categorii: oprimați și opresori. Cine nu vrea să fie oprimat, n-are decât să-și calce în picioare sufletul, și să se transforme sau într-un bufon, care își maimuțărește până și propriile sentimente (ca micuțul Amilcar, ca Tadeus, ca Bogdăneț) sau într-un nemernic absolut ca Măkinoiu, directorul din „Școala perfectă”.
Cei ce refuză, oricare dintre cele două soluții, aleg moartea precum frumoasa prostituată care lucra în beneficiul unei masonerii și care, îndrăgostindu-se nu mai aducea bani „angajatorului” (Căderea lui Anghel Pădureanu), ca soția lui Bogdăneț sau precum cei doi părinți al căror fiu a fost „confiscat” de antrenorul de patinaj.
Evadarea, dacă nu e făcută cu o renunțare totală, eșuează. Familia Meroiu își abandonează locuința și copilul în favoarea antrenorului; Rhea Silvia Bogdăneț se aruncă de la etaj, alegând un ultim zbor fatal... gândit de ea în beneficiul soțului ei, directorul-clovn Bogdăneț.
Singurul care reușește să evadeze cu adevărat e Tăchiță Marcu, care nu numai că renunță numai la bunurile saule pământești, dar abandonează chiar și la forma umană, căci alege să se transforme în pasăre.
Cât despre despoți? Poate că parabola „Michel Ange nu iartă” spune totul despre ce se întâmplă până la urmă într-o astfel de lume.... și care are cam fi soarta dictatorilor...
Sunt foarte multe lucruri de spus despre acest mic volum de proze scurte. Deși opera lui Hanibal Stănciulescu e relativ restrânsă ca întindere, ea prinde ca într-o capsulă a timpului, un fel de dioramă cum mai mult de trei dimensiuni, întreaga lume în care trăiam și presimțirea celei care avea să-i ia locul.
Să ne uităm doar la „Revoluția din apartamentul 114” unde - pentru cetățenii mărunți - spaimele iau locul plictiselii, iar Mineriada, moment de atac brutal împotriva umanității și a reprezentanților ei de vârf, intelectualii, e prinsă ca un nucleu chiar în interiorul „Revoluției...” (momentul 1989).
Mi-aduc aminte de anii în care frecventam amândoi cenaclurile literare, acolo unul ne-am și cunoscut, și în care „colegii noștri intelectualii”, ca s-o citez pe chimista de tristă amintire, că cei din jur încercau să descifreze ce este real ce anume întâmplare precisă din viața noastră puneam noi pe hârtie.
Neputința lor de a înțelege felul în care funcționează imaginarul uni scriitor, mi-a creat întotdeauna o stare de perplexitate.
Asta din cauză că în mod greșit îi consideram scriitori. Ei nu erau acolo decât ca să creeze în jurul nostru o lume falsă, niște prieteni falși în care să avem încredere, în așa fel încât să adune cât mai multe date despre noi. Obiectivul era crearea unor modele-manechin pe care să se poată antrena. Cam cum sunt sacii ca la box folosiți la antrenament.
Nu vizau chiar crearea unor manechine antropomorfe, pentru că, neavând suflet și nici minte, nu puteau crea așa ceva... ci doar un model aproximativ... cam inform... Restul, ce nu se potrivea cu modelul creat de ei, avea să fie modelat cu brutalitate...
Mi s-a făcut în urmă cu vreo câteva luni, un reproș care a plutit mereu în aer împotriva lui Hanibal și a mea. Mi s-a spus că sunt „nemernică, mincinoasă și nu știe nimeni încotro o s-o iau și pe cine o să mai atac”.
De fapt, autorul (colectiv) al acestui reproș nu făcea decât să-și mărturisească neputința de înțelege și deci controla procesul creativ-cognitiv al scriitorului. Capacitatea scriitorului de a reasambla realitatea în forme expresive, revelând ceea ce în mod obișnuit este ascuns de mai-marii lumii... și de alți Măkinou de serviciu îi scotea din minți pe mai mari acestei lumi.
O intuiție stranie avea să-l facă pe Hanibal Stănciulescu să denumească proza cu azilul de nebuni condus de un tiran: „Michael Ange nu iartă”. Să ne amintim că Michelangelo a pictat Capela Sixtină a sculptat mormântul lui Papa Iuliu al II-lea, asociindu-și definitiv strălucirea și talentul cu o încercare de reformă în interiorul Bisericii Catolice. Papa Iuliu al II-lea l-a dat până la urmă jos pe papa Borgia și l-a exilat în Spania...
Se pare însă că reforma a eșuat pentru că alți criminali au luat locul celor vechi, iar Hanibal Stănciulescu avea să fie persecutat și, în cele din urmă asasinat, din ordinul Bisericii Catolice.
Ziar Personal Independent
No. 62/17 Iunie 2020
București, România
În slujba poporului din 2008
Fondator– Hanibal Stănciulescu
Fondator asociat, analist, editor și povestitor Anca Delia Comăneanu
Spaime și Revoluții
De Anca Delia Comăneanu
„Revoluția din apartamentul 114”, volumul de proze scurte al lui Hanibal Stănciulescu (publicat în 1998 de Editura Eminescu și Asociația Scriitorilor) reia în forma lor netrunchiată, unele din prozele publicate în CASA (editura Cartea Românească 1988), și mai adaugă două texte noi, păstrând aceleași teme majore, omniprezente în opera lui Hanibal Stănciulescu: constrângerea și evadarea.
Constrângerea e întotdeauna executată de o societatea brutală, în care conducătorii, de școală, de atelier, de birou, sunt nu numai stupizi dar și răi până la ultima fibră a ființei lor. Așa au fost selectați, conform unui plan subtil, menit să reducă lumea la două două categorii: oprimați și opresori. Cine nu vrea să fie oprimat, n-are decât să-și calce în picioare sufletul, și să se transforme sau într-un bufon, care își maimuțărește până și propriile sentimente (ca micuțul Amilcar, ca Tadeus, ca Bogdăneț) sau într-un nemernic absolut ca Măkinoiu, directorul din „Școala perfectă”.
Cei ce refuză, oricare dintre cele două soluții, aleg moartea precum frumoasa prostituată care lucra în beneficiul unei masonerii și care, îndrăgostindu-se nu mai aducea bani „angajatorului” (Căderea lui Anghel Pădureanu), ca soția lui Bogdăneț sau precum cei doi părinți al căror fiu a fost „confiscat” de antrenorul de patinaj.
Evadarea, dacă nu e făcută cu o renunțare totală, eșuează. Familia Meroiu își abandonează locuința și copilul în favoarea antrenorului; Rhea Silvia Bogdăneț se aruncă de la etaj, alegând un ultim zbor fatal... gândit de ea în beneficiul soțului ei, directorul-clovn Bogdăneț.
Singurul care reușește să evadeze cu adevărat e Tăchiță Marcu, care nu numai că renunță numai la bunurile saule pământești, dar abandonează chiar și la forma umană, căci alege să se transforme în pasăre.
Cât despre despoți? Poate că parabola „Michel Ange nu iartă” spune totul despre ce se întâmplă până la urmă într-o astfel de lume.... și care are cam fi soarta dictatorilor...
Sunt foarte multe lucruri de spus despre acest mic volum de proze scurte. Deși opera lui Hanibal Stănciulescu e relativ restrânsă ca întindere, ea prinde ca într-o capsulă a timpului, un fel de dioramă cum mai mult de trei dimensiuni, întreaga lume în care trăiam și presimțirea celei care avea să-i ia locul.
Să ne uităm doar la „Revoluția din apartamentul 114” unde - pentru cetățenii mărunți - spaimele iau locul plictiselii, iar Mineriada, moment de atac brutal împotriva umanității și a reprezentanților ei de vârf, intelectualii, e prinsă ca un nucleu chiar în interiorul „Revoluției...” (momentul 1989).
Mi-aduc aminte de anii în care frecventam amândoi cenaclurile literare, acolo unul ne-am și cunoscut, și în care „colegii noștri intelectualii”, ca s-o citez pe chimista de tristă amintire, că cei din jur încercau să descifreze ce este real ce anume întâmplare precisă din viața noastră puneam noi pe hârtie.
Neputința lor de a înțelege felul în care funcționează imaginarul uni scriitor, mi-a creat întotdeauna o stare de perplexitate.
Asta din cauză că în mod greșit îi consideram scriitori. Ei nu erau acolo decât ca să creeze în jurul nostru o lume falsă, niște prieteni falși în care să avem încredere, în așa fel încât să adune cât mai multe date despre noi. Obiectivul era crearea unor modele-manechin pe care să se poată antrena. Cam cum sunt sacii ca la box folosiți la antrenament.
Nu vizau chiar crearea unor manechine antropomorfe, pentru că, neavând suflet și nici minte, nu puteau crea așa ceva... ci doar un model aproximativ... cam inform... Restul, ce nu se potrivea cu modelul creat de ei, avea să fie modelat cu brutalitate...
Mi s-a făcut în urmă cu vreo câteva luni, un reproș care a plutit mereu în aer împotriva lui Hanibal și a mea. Mi s-a spus că sunt „nemernică, mincinoasă și nu știe nimeni încotro o s-o iau și pe cine o să mai atac”.
De fapt, autorul (colectiv) al acestui reproș nu făcea decât să-și mărturisească neputința de înțelege și deci controla procesul creativ-cognitiv al scriitorului. Capacitatea scriitorului de a reasambla realitatea în forme expresive, revelând ceea ce în mod obișnuit este ascuns de mai-marii lumii... și de alți Măkinou de serviciu îi scotea din minți pe mai mari acestei lumi.
O intuiție stranie avea să-l facă pe Hanibal Stănciulescu să denumească proza cu azilul de nebuni condus de un tiran: „Michael Ange nu iartă”. Să ne amintim că Michelangelo a pictat Capela Sixtină a sculptat mormântul lui Papa Iuliu al II-lea, asociindu-și definitiv strălucirea și talentul cu o încercare de reformă în interiorul Bisericii Catolice. Papa Iuliu al II-lea l-a dat până la urmă jos pe papa Borgia și l-a exilat în Spania...
Se pare însă că reforma a eșuat pentru că alți criminali au luat locul celor vechi, iar Hanibal Stănciulescu avea să fie persecutat și, în cele din urmă asasinat, din ordinul Bisericii Catolice.