Sfânta Liturghie este slujba fundamentală a Bisericii Ortodoxe. Sfânta Liturghie prezintă momentele salvatoare ale vieții ortodoxe, viața Bisericii Ortodoxe.
Sfânta Liturghie este cea mai reprezentativă slujbă a Bisericii de Răsărit, şi este cea mai reprezentativă slujbă, atât prin conținutul ei cât și prin rostul ei. Prin conţinut - prin ceea ce se spune, prin rostul ei - prin faptul că la Sfânta Liturghie se sfinţesc Cinstitele Daruri, şi prin scopul ei - ca cei credincioşi să se poată împărtăşi cu Sfintele Taine ale Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Sfânta Liturghie confirmă prezenţa iubitoare, sfinţitoare şi mântuitoare a Mântuitorului Hristos în viaţa Bisericii. În ea există o acumulare de stări de spirit, concretizate în rugăciuni de mulțumire, cerere și laudă. Acestea sunt marcate de elementul mistic al preafacerii Cinstitelor Daruri în Trupul și Sângele Mântuitorului, și al unirii cu el prin Euharistie.
În jurul Sfintei Liturghii polarizează toate Tainele Bisericii, cele Şapte Laude şi multe dintre ierurgiile bisericeşti. De aceea, potrivit spiritualităţii ortodoxe, toată viaţa creştinilor izvorăşte şi gravitează în jurul Sfintei Liturghii.
Liturghia și Euharistia sunt cele mai importante Taine dintre toate Tainele Bisericii, deoarece prin ele omul se unește cu Hristos și are loc o creștere a relațiilor din interiorul unității Bisericii ca trup al lui Hristos, desăvârșindu-se astfel lucrarea începută prin Botez și Mirungere.
Euharistia este desăvârșirea tuturor celorlalte Taine ale Bisericii și este izvorul și ținta tuturor învățăturilor și instituțiilor Bisericii.
Prin Euharistie, Biserica aduce mulţumire Mântuitorului înviat şi preaslăvit, pentru lucrarea de mântuire a lumii, a Bisericii pământeşti; ea se alătură mulţimii de sfinţi şi de puteri îngereşti pentru a-I aduce lui Dumnezeu laude asemeni celei auzite de Isaia (6, 3) şi vizionarul din Apocalipsă (4, 8)[1].
În Răsăritul ortodox, cântarea care însoțește Sfânta Euharistie are un caracter solemn și poate fi comparată cu alte două cântări importante ale aceleiași slujbe: trisaghionul și heruvicul. Toate trei sunt reprezentate de un număr generos de aranjamente muzicale în manuscrisele medievale târzii și de compoziții atât pentru zilele obișnuite, cât și la praznice.
În creștinism, cântarea bisericească nu este doar muzică, ci rugăciune care folosește, foarte profund, cele mai nobile capacități umane: rațiunea și cuvântul. Pe de altă parte, cântarea bisericească este o imitație și o alăturare a corului îngerilor.
În limba greacă imnul euharistic se numește „κοινωνικόν” (koinonikon), în slavonă „причастенъ” (prichasteni) sau „киноникъ”, iar în limba română îl găsim în ambele forme: „chinonic” și „priceasnă”[2]. Asemenea Apusului - antiphona ad communionem (sau communio), chinonicul însoțește cu cuvinte și muzică acțiunea ceremonială a ritualului de împărtășanie[3].
Potrivit izvoarelor istorice vechi, cântarea Chinonului nu se limita doar la împărtășirea clericilor, ci se extindea și la împărtășirea poporului și dura atâta timp cât se făcea acest lucru[4]. În Biserica primară, cântarea din timpul Împărtăşaniei consta, probabil, dintr-o cântare responsorială a unui întreg psalm.
Printre cele mai vechi imne, întrebuinţate din secolul al IV-lea până în al IX-lea[5], este Psalmul 33, 9: „Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul, Aliluia”, atribuit Sfântului Ioan Damaschin, cunoscut astăzi ca imn al Liturghiei Darurilor mai înainte sfinţite[3]. În descrierea sa despre primirea Sfintei Împărtășanii, Origen (cca. 185-254) mărturisește că, după cuvântul de învățătură, credincioșii împreună cu slujitorul se apropiau de cina Mielului pentru a primi Sfintele Taine. Cu toate acestea, Sfântul Chiril al Ierusalim este cel care, scriind în 348 către Biserica Sfântului Mormânt, oferă o valoroasă relatare a practicilor liturgice creștine timpurii și dezvăluie pentru prima dată că în momentul împărtășirii se cânta Gustați și vedeți că bun este Domnul[6].
Fig. 1. Chinonicul Gustați și vedeți, ehul II plagal, după tradiție, de Sf. Ioan Damaschin (notație mediobizantină târzie), în ms. BAR 27820, f. 256r
Prin diversificarea textelor după secolul al IX-lea, chinonicului i-a revenit rolul de a evidenția tema fiecărei sărbători[4]. Astfel, ele pot fi duminicale, săptămânale, praznicale sau pentru alte ocazii ale anului bisericesc, vizând acoperirea întregului interval de timp aferent împărtășirii (nu doar a preoților, ci și a poporului[7].
Repertoriul complet de chinonice pentru marile praznice ale anului bisericesc s-a definitivat undeva prin secolul al IX-lea. În privința evoluţiei psalmilor Împărtăşaniei se poate menţiona faptul că din secolul al IX-lea şi până în primele decenii ale secolului al XV-lea, tradiţia tipiconală înregistrează existenţa a 22 de texte. Se pare că acest fond liturgic ar fi reprezentat un repertoriu ce a stat la baza întregii evoluții ulterioare a acestui gen[2].
Cele mai vechi versiuni păstrate ale cântărilor de împărtășanie se află într-o colecție cunoscută sub numele de Asmatikon pentru vorbitorii de limbă greacă și Condacar pentru slavi, datând din secolele al XII-lea și al XIII-lea[8]. Colecția aceasta a fost caracterizată de muzicologi ca având un repertoriu dedicat corului în special. Conținutul Asmaticonului este apoximativ identic cu cel al colecției numite Psalticon, format din cântări ce reprezintă completări în finalul melodiilor din Psalticon. Acesta reprezintă, în principal, cartea utilizată de către cântăreții soliști[9].
Chinonicele sunt cântate lent, în stil papadic, caracterizat de o mai mare libertate de cadență și modulație, discursul muzical se desfășoară ca niște vocalize foarte ornate, aproape independente de textul literar.
Chinonicul este aproape întotdeauna însoțit de un terirem sau cratimă (mai ales în mănăstiri). Acest gen melodic numit terirem este folosit în scrierea cântărilor papadice - care sunt mai lente și mai bogate din punct de vedere melismatic decât celelalte imnuri bisericești, cum ar fi imnul heruvic, chinonicul și polieleul. Aceste cântări, în general, și teriremul care le însoțește, cer o mare virtuozitate din partea psalților care le interpretează; aceștia trebuie să cunoască foarte bine notația și modul de interpretare. Din acest motiv, teriremul a dispărut aproape în întregime din bisericile noastre în ultimul secol, un secol caracterizat în mare parte printr-un declin al muzicii bizantine, în special al acestui gen[10].
Chinonicele se păstrează în principal colecții muzicale numite Chinonicare, iar în limba română cea mai cunoscută colecție de acest gen este Heruvico-Chinonicarul lui Anton Pann, apărut la mijlocul secolului al XIX-lea. O altă colecție binecunoscută este cea a lui Nectarie Frimu (1846), care editează chinonice de Petru Lampadarie, Daniil Protopsaltul, Petru Vizantie, Gheorghe Criteanul, Constantin Protopsaltul, Grigorie Protopsaltul și Hurmuz Hartofilax.
Prin 1856, apare Liturghierul lui Serafim Ieromonahul, unde sunt editate „chinonicele de peste tot anul şi ale Postului Mare de la Liturghia Sfântului Vasile şi de la Liturghia mai-nainte sfinţită a Sfîntului Grigorie Dialogul[11].
În anul 1873, Oprea Demetrescu editează un Liturghier ce conține câteva chinonice săptămânale (cu excepția celui de sâmbătă), Gustați și vedeți și un chinonic duminical.
Începând cu generația lui Ioan Popescu-Pasărea, editorii români au renunțat la acest gen compozițional, aspect care reflectă în mare măsură tendința generală din strana românească; au apărut cântări de substituție, mai ales în tact tropăresc sau potrivit, psalmi, imnuri, cântări strofice, slave și, uneori, armonizări de cântece psaltice pe două sau trei voci[7].
Unul dintre motivele pentru care chinonicul a fost înlocuit de pricesne a fost reprezentat de slaba pregătire muzicală a multor cântăreți, dascăli, profesori și psalți.
Actualmente, chinonul reprezintă în general un verset de psalm cu „Aliluia” cântate imediat după exclamația „Sfintele Sfinților” și „Unul Sfânt”.
BIBLIOGRAFIE
1. Bobrinskoy, Pr.Dr.B.: Taina Bisericii. Reîntregirea, Alba Iulia (2004)
2. Gheorghiță, Prof.Dr.N.: Chinonicul duminical în perioada post-bizantină (1453-1821): liturgică și muzică. Sophia, București (2009)
3. Schattauer, T.H.: The Koinonikon of the Byzantine Liturgy: An Historical Study. OCP. (1983)
4. Foundoulis, Prof.Dr.I.: Dialoguri liturgice. Răspunsuri la probleme liturgice. Bizantină, Bucureşti (2009)
5. Indrecan, Pr.Dr.G.: Rolul cântării Chinonicului în Liturghia ortodoxă. Rev. Teol. 220–231 (2019)
6. Conomos, D.E.: The late Byzantine and Slavonic Communion Cycle: liturgy and music. Dumbarton Oaks Research Library and Collection, Washington, D.C. (1985)
7. Sîrbu, A.: „Duhul” vechilor chinonice. Artes Rev. Muzicol. 1, 9–28 (2018)
8. Conomos, D.: Communion Chants in Magna Graecia and Byzantium. J. Am. Musicol. Soc. 33, 241–263 (1980). https://doi.org/10.2307/831112
9. Stathis, G.: Speciile şi genurile din componistica bizantină şi categoriile manuscriselor muzicale bizantine, https://www.byzantion.ro/masterclass/editia-viii-2015/speciile-si-genurile-din-componistica-bizantina-si-categoriile-manuscriselor-muzicale-bizantine.html
10. Adam, D.: Priceasna‟ and „Koinonikon‟: history, structure and form. Altar. Reîntregirii. XVII, (2012)
11. Serafim Ieromonahul: Rînduiala Sfintei şi Dumnezeieştii Liturghii care cuprinde în sine: Binecuvintează şi celelalte antifoane, heruvicele, axioanele şi chinonicele de peste tot anul şi ale Postului Mare de la Liturghia Sfîntului Vasile şi de la Liturghia mai-nainte sfinţită a Sfîntului Grigorie Dialogul. , Buzău (1856)
Comments ()